Poveste: Avem doi candidaţi la turul al doilea la prezidenţiale. Fiecare crede ca e/va fi ales de popor pentru a conduce, asta pentru a reface/continua gloria personală/familiei/partidului/grupului de susţinători. Fiecare e traumatizat de gândul că ar putea pierde şi atunci…va trebui să dea socoteală. Sau să recunoască “înfrângerea”. Fiecare dintre candidaţi are o bază (relativ redusă) de susţinere (raportat la numărul total al alegătorilor) şi un grup şi mai mic de susţinători pe care îi reprezintă cu prioritate (colegi de partid, finanţatori, membrii ai familiei).
Amândoi sunt angajaţi în luptă împotriva celuilalt, unde fiecare reprezintă “binele” şi “celălalt” “răul”. Lupta e crâncenă, murdară, violentă şi la final doar unul va rămâne în picioare. Gladiatorii politici ştiu că locul doi nu contează, binele trebuie să învingă. Din patru în cinci ani ţara e un câmp de bătălie pentru cei care vor să-i conducă destinele.
Românii şi-au pierdut încrederea în ambii pentru că fiecare dintre ei a dezamăgit. Lipsa de autenticitate şi de punere în practică a discursului şi “predicilor”, contradicţiile dintre ce-au spus şi ce au făcut. Nu mai mergem la vot. În multe ţări catalogate ca “votocraţii” cetăţenii nu mai merg la vot, din motive similare. Alegem, avem aşteptări (create/confirmate) în campanii electorale, suntem dezamăgiţi (în mai mică sau mai mare măsură).
Ipoteză: putem vota încă 1000 de ani dacă nu schimbăm paradigma. Luptele electorale nu se vor schimba, confruntarea adversarului (politic) şi înfrângerea lui (pentru a ajunge la ţelul suprem – pacea în cetate, puterea şi banii) vor rămâne strategiile principale. Societatea noastră e construită pe un fundament care promovează astfel de lupte. Baza principiilor şi valorilor noastre morale, a funcţionării instituţiilor şi structurilor conţine şi legitimează astfel de comportamente şi atitudini.
Imaginaţie şi joc: Dat – nu ţine doar de ei, de politicieni, de lideri. Noi toţi suntem cei care trebuie să ne schimbăm în interior, să schimbăm paradigmele comune. După care putem promova un alt fel de lideri şi proces de selecţie a lor.
Avem mai mulţi candidaţi la prezidenţiale. Competiţia de idei, soluţii şi viziuni e constructivă şi exprimată prin diferite dezbateri publice – unde alegătorii pot interacţiona cu candidanţii. Doi dintre ei concurează pentru funcţia de preşedinte al ţării. Discursurile sunt paşnice, respectuoase şi decente. Punctuale, prezentând strategii şi viziuni. Candidaţii intră în dialog unul cu celălalt, cu susţinătorii, cu opoziţia. E simplu: ambii ştiu că preşedinele îi reprezintă pe toţi şi că singurul mod prin care pot “conduce” e parteneriatul.
Ambii sunt sinceri şi pragmatici, vizionari şi hotărâţi, calmi şi blânzi. Respectuoşi cu partenerul de întrecere. Ştiu că orice “câştigă”, celălalt va avea în continuare un rol important ca lider al naţiunii. Lupta nu îşi mai propune anihilarea adversarului, ci explorarea ideilor, căutarea celor mai bune formule şi colaborarea sinceră. Nu contează vârful piramidei ci modul în care decurge competiţia. A candida e o onoare, un privilegiu care obligă, la fel ca nobleţea. Nu oricine era trimis la Zalmoxis ca sol. Un sacrificiu, un serviciu pentru ceilalţi. Iar în proces singura luptă adevărată e cea cu sinele, unde fiecare candidat se “şlefuieşte” pentru a fi autentic, pentru a-şi trăi mesajul. Asta re-aduce încrederea în lideri. Şi oamenii înapoi la vot.
Temă de casă sau doar ciornă?
