Raporturile de gen în contextul societăţii româneşti


Ina Curic

2003

Raporturile de gen în contextul societăţii româneşti

România a fost izolată de schimbările dintre sexe din ţările vestice între anii 1960 şi 1970 – schimbări care au angrenat mereu altele în deceniile următoare – avem mai mult de recuperat în această sferă, la noi problemele depăşind cadrul ideologiei şi extinzându-se considerabil în sfera economico-socială.

Chiar dacă ceea ce a fost mai greu a fost obţinut: accesul la educaţie, dreptul la vot, accesul în diverse profesii şi meserii şi altele, rămân de înfruntat concepţiile tradiţionale, anacronice, stereotipe şi sexiste la adresa femeilor care au eşuat să se schimbe în acelaşi ritm alert care a caracterizat angrenarea femeilor în spaţiul public.

1.1 Sloganul egalităţii femeilor cu bărbaţii în perioada regimului totalitar

Din punctul de vedere al situaţiei femeilor, perioada postbelică şi începutul regimului comunist se caracterizează, într-o primă etapă prin intrarea masivă a femeilor în câmpul producţiei, munca salariată a acestora asigurând atât un nivel de trai mai ridicat pentru familie cât şi, cel puţin teoretic, creşterea încrederii femeii în capacitatea ei de a participa la viaţa socială. Perechea simetrică alcătuită din bărbatul cu ciocanul şi femeia cu secera din sculptura „Muncitorul şi agricultoarea” aparţinând artistei Vera Mukhina se constituie într-o imagine care a devenit simbolul egalităţii între bărbaţi şi femei sub socialism. Statul român, urmând îndeaproape modelul sovietic, susţinea principiul egalităţii de gen ţintind să arate lumii întregi poziţia înaltă ocupată de femei în societatea socialistă. Sloganele declarate în această privinţă aveau însă puţină acoperire în situaţia reală a acelor ani, neexistând structurile care ar fi trebuit să susţină egalitatea şanselor între bărbaţi şi femei. Ideologie de stat încuraja participarea femeilor în rândul forţei de muncă, însă afluxul acestora pe piaţa muncii trebuie explicat în primă instanţă în termenii nevoilor economice personale, ale familiei, ale statului mai curând decât în aceia ai aderării la principiile socialiste. Această „egalitate” nu a creat o condiţie mai bună pentru femei şi nu a generat mai puţin sexism.

Drepturile, dintre care cele mai multe formale, pe care femeile le-au câştigat şi obligaţiile pe care au continuat să le aibă nu s-au exclus reciproc. Reversul intrării lor pe piaţa muncii s-a constituit ca împovărare a acestora cu „dubla corvoadă” a producţiei şi a reproducerii, cu toate că era vorba despre o împovărare dublată de retorica emancipării. Astfel posibilităţile femeilor de a găsi timp pentru dezvoltarea profesională în paralel cu îndeplinirea unei slujbe cu normă întreagă şi a sarcinilor domestice erau neglijabile. În plus deşi clama egalitatea de gen sistemul glorifica în acelaşi timp maternitatea, popularizând modelul familial tradiţional caracterizat prin relegarea femeii în perimetrul căminului, distribuţia inechitabilă a sarcinilor dintre soţi şi, implicit, supraîncărcarea soţiei, autoritatea absolută a bărbatului şi dependenţa economică şi psihologică a femeii, privarea soţiei de putere de decizie, aceasta fiindu-i restrânsă la domeniul domestic şi educaţia copiilor.

Tradiţiile patriarhale ale familiei rurale au întreţinut idealul femeii supuse, fără preocupări personale în afara familiei şi care se „sacrifică” renunţând la realizarea profesională spre binele copiilor, al familiei, al societăţii socialiste. Statutul de mamă era intens valorizat în detrimentul urmăririi unei cariere, valorile tradiţionale prezente în grad înalt la nivelul conştiinţei comune predicând pretenţii limitate pentru femei la cadrul domestic.

Pornind de la aceste consideraţii privind posibilităţile reale ale femeilor de a activa în viaţa socială şi stereotipurile tradiţionale care circulau cu importante consecinţe acţionale, simbolul egalităţii de gen preluat din cultura sovietică poate fi reinterpretat identificând femeia, figura Agricultoarei, cu viaţa la ţară, asociată cu înapoiere, pasivitate şi activităţi de întreţinere, în timp ce bărbatul, Muncitorul, reprezintă oraşul, industria şi puterea.

O altă consecinţă importantă a intrării masive a femeilor în economia publică a fost scăderea ratei natalităţii, ceea ce a atras o reacţie violentă din partea statului: interzicerea bruscă şi radicală a avorturilor prin legea din 1 octombrie 1966. Regimul autoritar şi pronunţat pro – natalist al lui Ceauşescu – „Foetusul este proprietatea socialistă a întregii societăţi” – suprapus peste atitudinile şi valorile româneşti tradiţional rurale a creat o atmosferă nefavorabilă ridicării femeilor la un parteneriat egal cu bărbaţii în ceea ce priveşte exprimarea sexualităţii şi exercitarea drepturilor în sfera reproductivă ori în aceea a sănătăţii productive.1 Timp de douăzeci şi trei de ani România a practicat cea mai rigidă politică demografică din lume, oferind între ţările dezvoltate, cel mai mic volum de informaţii privind controlul naşterilor. Practicarea masivă a avorturilor clandestine care a urmat şi evitarea – sub spectrul ameninţării cu închisoarea – a oricăror îngrijiri medicale a avut drept consecinţă importantă creşterea ratei mortalităţii materne la cel mai înalt indice din Europa. Astăzi circa 20% din femeile românce sunt nefertile ca urmare a unor complicaţii ce ar putea fi datorate avorturilor.

1.2 Tranziţia – noi şanse pentru reechilibrarea raporturilor de gen

Anul 1989, marcând dezintegrarea blocului comunist, a dat startul şi în România valurilor de transformări radicale de la regimul autoritar spre o societate democratică. Scopul restructurării, raportată la societate ca întreg, şi incluzând şi relaţiile de gen, depăşeşte sistemul economic presupunând schimbări politice, juridice şi ideologice.

Societatea exista înainte sub greutatea dominaţiei statale totalitare în timp ce în viitor era preconizată extinderea iniţiativei individuale. În timpul perioadei de tranziţie viaţa socială include elemente aparţinând ambelor tipuri de organizare socială iar modelele culturale încorporează stereotipuri şi modele comune vechilor realităţi şi noilor perspective. Implicit, şi femeile reflectă un spectru de valori derivate atât din idealurile socialiste şi colectiviste ale trecutului cât şi din individualismul liberal al viitorului.

Problemele specifice ale femeilor, când nu sunt subordonate problemelor generale ale cetăţenilor, lipsesc din discursul politicienilor noştri fiind lăsate pe seama evoluţiei „naturale”, fără nici o inginerie socială.

1.2.1 Aspecte de gen în diverse domenii ale vieţii sociale şi private

Sănătate reproductivă

Printre drepturile esenţiale restabilite după căderea sistemului comunist notabile sunt cele legate de sănătatea reproductivă: legalizarea avorturilor, posibilitatea de procurare a contraceptivelor, înfiinţarea unui sistem de planificare familială – măsuri care au vizat, în primă instanţă, îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor şi copiilor. Deşi metodele contraceptive sunt din ce mai cunoscute, avortul rămâne cea mai utilizată metodă de control a naşterilor, parţial din cauza costului ridicat al contraceptivelor moderne pe care nu şi-l pot permite persoanele cu venituri scăzute şi din mediul rural. Cu toate că rata avorturilor a scăzut în mod semnificativ între 1990 şi 1998 – de la 315 avorturi pentru 100 de născuţi vii la 114 – , ea rămâne totuşi ridicată comparativ cu ţările Uniunii Europene care înregistrează în medie 20 de avorturi pentru fiecare 100 de născuţi vii.1 Chiar după legalizarea acestei practici, avortul indus de personal necalificat sau în medii improprii la care se recurge în continuare a rămas una din cauzele principale ale mortalităţii materne: din 41 de morţi la 100.000 de născuţi vii peste jumătate au drept cauză avortul. Rata mortalităţii materne a înregistrat o scădere considerabilă începând din 1990 însă, comparativ cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est valoarea ei rămâne sensibil ridicată – de la 5 până la de 8 ori mai mare.

Mortalitatea maternă (la 100.000 de născuţi vii)

Ţara

1980

1990

1995

1998

Bulgaria

21,1

20,9

19,5

1.d.

Cehia

9,2

8,4

2,1

5,5

Polonia

11,7

12, 8

9,9

4,8

Ungaria

20,9

20,7

15,2

6,2

România

132,1

83,6

47,8

40,5

Slovacia

9,2

6,3

8,1

8,7

Sursă: Baza de date TransMONEE, UNICEF, 2000

Preluat din Raid-anchetă cu privire la sărăcia copiilor din Ungaria şi România, 2000, p.58

Un alt fenomen demn de semnalat este vârsta mamelor la naştere. Conform datelor UNICEF din 1997 38% din femeile care au născut au avut sub 20 de ani expunându-se asftel unor dificultăţi economice de mai mare ori mai mică intensitate.

Piaţa muncii

Cu toate că nu există o discriminare prin lege, explicită a femeilor – egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor fiind statuată în constituţie şi în Codul Muncii – discriminarea se realizează totuşi atât prin omisiunile legii cât şi prin lipsa efectelor ei. Deşi despre femeile din România nu există încă nici măcar informaţii statistice suficiente, în societatea românească de tranziţie pot fi totuşi identificate câteva tendinţe la nivelul pieţei de muncă care se regăsesc în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Una din cele mai evidente se referă la faptul că şomajul ameninţă în special femeile; ca peste tot în lume, concedierile încep de regulă cu personalul auxiliar şi de asistenţă în care predomină femeile; legislaţia care protejează femeile însărcinate şi mamele cu copii a devenit un obstacol în calea angajării acestora; femeile sunt excluse din ce în ce mai mult din schemele de instruire şi retenţie de personal; cele disponibilizate au şanse de reinserţie profesională mai mici decât bărbaţii.

Conform Institului Naţional pentru Statistică şi Studii Economice rata şomajului în rîndul femeilor între 1995 şi 1999 s-a menţinut mai mare decât rata generală a şomajului deşi ponderea femeilor în totalul şomerilor a înregistrat o scădere de la 55% în 1995 la 47% în 1999. În ceea ce priveşte salarizarea, diferenţele înclină în mod evident in favoarea bărbaţilor. Pentru anul 1999 sunt diponibile următoarele date vizavi de persoanele angajate:

(Sursa: Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002)

Salariile femeilor sunt constant mai mici decât cele ale bărbaţilor chiar şi în domeniile de activitate în care ponderea lor este de peste 50%, media diferenţei dintre ele fiind de 8,5%. După toate probabilităţile, aceste inegalităţi în ceea ce priveşte cuantumul salariilor se conservă şi transmit pentru toate drepturile de asigurări sociale care se calculează în funcţie de salariul individual.1

Barometrul de Gen (2000) indică o diferenţă mare de venituri între femei şi bărbaţi: pe eşantionul investigat veniturile femeilor echivalează în medie cu jumătate din veniturile bărbaţilor în timp ce proporţia femeilor fără venit este de patru ori mai mare decât cea a bărbaţilor care se află în aceeaşi situaţie. Pornind de la indicatori de tipul celor enumeraţi se vorbeşte de o “feminizare a sărăciei” ( M. Miroiu, 1996, 1999) .

Diferenţe între femei şi bărbaţi pot şi semnalate şi în privinţa accesului la promovare şi carieră. Astfel, în categoria conducătorilor şi funcţionarilor superiori din administraţia publică şi din unităţile economico-sociale, numărul femeilor era, în 1997, de peste două ori mai mic decât cel al bărbaţilor, iar în 1999 discrepanţa a crescut, numărul femeilor fiind acum de peste 3 ori mai mic.

În 1997, femeile erau preponderente în grupul de funcţionari administrativi (72,8%), lucrători operativi în servicii şi comerţ (72,3%), tehnicieni, maiştri şi asimilaţi (62,2%), agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit (50,4%), situaţie care a rămas aproape neschimbată şi în anul 1999. Prezenţa femeilor este aşadar mai mare în domeniile de activitate cu nivel scăzut de salarizare.1

Concepţiile tradiţionale despre muncile adecvate fiecărui gen afectează în mod negativ şi bărbaţii cărora li se limitează accesul pe piaţa muncii prin faptul că anumite profesii sunt considerate “feminine” şi prin urmare la angajare sunt preferate femeile.

Conluzia Raportului Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002, (p. 6) este aceea că femeile reprezintă o categorie de populaţie mai vulnerabilă la efectele tranziţiei, caracterizată printr-o rată crescută a şomajului de lungă durată, prin limitarea accesului la locuri de muncă (în general) şi la locuri de muncă bine plătite (în special), prin creşterea participării la economia subterană, care nu asigură accesul la sistemul de securitate socială.

Politică şi participare la viaţa publică

În ceea ce priveşte asigurarea participării egale a femeilor şi bărbaţilor la viaţa socială şi la nivelele decizionale, Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (martie 2002) recunoaşte că progresele înregistrate de România sunt nesemnificative, sferele decizionale politice de nivel înalt, structurile de partid sau instituţiile administraţiei publice nefiind accesibile în aceeaşi măsură femeilor şi bărbaţilor.

Femeile sunt cantonate frecvent în activităţi executive, fără posibilităţi reale de promovare sau de afirmare în prima linie politică, ceea ce reflectă existenţa şi perpetuarea discriminărilor de gen. Cum lumea politică şi viaţa partidelor sunt dominate de bărbaţi, noile structuri politice sunt practic democraţii masculine. Femeile românce se regăsesc în Parlament şi Guvern în proporţii foarte mici, care înregistrează totuşi o tendinţă de creştere de la o legislatură la alta. Ponderea în Parlament a femeilor era de 4% în 1995, 5,3% în 1996 şi 1997 şi 5,6 % în 1998-99. 2

Ponderea femeilor în guvernele de după 1989

Petre Roman I

Petre Roman II

Teodor Stolojan

Nicolae

Văcăroiu

Victor Ciorbea

Radu Vasile

Mugur Isărescu

Adrian Năstase

Bărbaţi

44

29

30

40

38

19

18

22

Femei

0

0

0

1

0

0

1

5

(Sursa: D. Rovenţa-Frumuşani, Identitatea feminină şi discursul mediatic, 2002, p.53)

Instituţiile care se bucură de cel mai mare credit din partea românilor – Biserica, Armata, Preşedinţia – sunt aproape complet lipsite de prezenţa femeilor. Primul Barometru de Gen (august 2000) realizat sub egida Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă de către prestigiosul Institut Gallup, România, demonstrează conservatorismul românilor în ceea ce priveşte prezenţa femeilor pe scena politică. Bărbaţii sunt preferaţi pentru preşedinţie în procent de 73%, iar pentru parlament de 46% dintre respondenţi. Chiar dacă 51 % au indicat că genul nu este important pentru poziţiile parlamentare, ponderea femeilor în structura legislativă a ţării extrem de mică sugerează fie faptul că partidele politice nu dau alegătorilor şansa de a vota femei prin cvasi-excluderea lor de pe listele politice, fie influenţa dezirabilităţii sociale asupra formulării opiniilor dar nu şi a comportamentului electoral.

Cu toate că femeile au o pondere importantă în cadrul populaţiei active, având un grad de instruire şi de competenţă ridicat, accesul şi participarea acestora la elaborarea şi aplicarea politicilor de dezvoltare economico – sociale şi, implicit, la asumarea responsabilităţilor de decizie sunt puţin semnificative. Un impediment major în calea deţinerii de poziţii de vârf în societate îl constituie majoritatea politică a bărbaţilor care le marginalizează civic şi politic, la un anumit nivel continuând să predomine îndoielile privind capacităţile intelectuale ale acestora.

Se vorbeşte chiar de o invizibilitate a femeilor în viaţa socială, ca efect bumerang al vizibilităţii impuse înainte de 1989. Neimplicarea femeilor în viaţa politică este considerată a fi şi un rezultat al mitologiei scorpiei (Elena Ceauşescu).1 Modelul catastrofal al acesteia întăreşte sentimentul reprobator al bărbaţilor şi chiar al multor femei faţă de implicarea în politică, promovarea femeilor în viaţa publică fiind marcată de spectrul repetării acestui contra – model. Din altă perspectivă, absenţa femeilor de pe scena politică se datorează şi împărtăşirii de către un segment larg de populaţie a concepţiei romantice asupra acestui teritoriu, văzut ca murdar, lipsit de nobilitate şi prin urmare nepotrivit cu „sensibilitatea” şi „gingăşia” atribuite în mod stereotip genului feminin.1 Nemaiexistând promovarea forţată în funcţii de conducere, multe femei aleg benevol realizarea de sine în cadrul domestic, renunţând la urmărirea unei cariere sau a unei profesii de înaltă specializare.

Familie/Gospodărie

Codul familiei, actul normativ fundamental în acest domeniu, reglementează statutul juridic egal al soţilor care rămâne însă în unele privinţe la nivel de principiu; o primă discriminare de gen este conţinută chiar de acest cod prin care se stabileşte vârsta minimă la căsătorie, uniunea liber consimţită prin care se pun bazele unei familii. Această vârstă este de 18 ani pentru băieţi, pentru ca numai la această vârstă se obţin toate drepturile civile şi politice, în timp ce fetele se pot căsători de la 16 ani, iar cu aviz medical de la 15 ani. O lege prin care minorele care nu se pot reprezenta din punct de vedere legal, neavând drepturi civile şi politice, pot pune bazele unei familii urmând ca în decursul celor doi, respectiv trei ani de căsătorie până la majorat (18 ani) să aibă drept reprezentant legal soţul de drept stabileşte din start o inegalitate între parteneri în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor în cadrul căsătoriei. Această inegalitate în fapt perpetuează mentalitatea veche de secole cu privire la infantilismul femeilor, rolul esenţialmente biologic al acestora şi superioritatea masculină implicită.

Deşi au fost întreprinse puţine studii care să ofere informaţii cu privire la modul de distribuire al sarcinilor în cadrul vieţii de familie, în literatura de specialitate din România predomină ideea supraîncărcării femeii. În cadrul familial discriminarea femeilor se manifestă mai ales prin dubla zi de muncă. Sub influenţa modelului tradiţional se consideră că este de datoria femeilor, indiferent dacă sunt salariate sau nu, să se ocupe de treburile gospodăreşti considerate “uşoare şi mărunte” (aprovizionarea, gătitul, spălatul, călcatul, curăţenia), să supravegheze şi să îngrijească copiii şi vârstnicii. Având în vedere că femeile reprezintă aproximativ jumătate din forţa se muncă activă, în majoritatea cazurilor aceste atribuţii domestice se suprapun peste îndeplinirea sarcinilor profesionale la locul de muncă. În cadrul domestic atribuţiile bărbaţilor include muncile considerate “grele”, deci care implică forţă fizică mai mare. Totuşi timpul pe care îl alocă soţul sarcinilor domestice este mult mai mic.

Creşterile repetate ale taxelor pentru creşe, grădiniţe, internate şi alte instituţii care oferă îngrijire pentru copii le fac pe acestea aproape inaccesibile pentru familiile medii, consecinţa imediată fiind aceea că mamele sunt obligate să aloce mult mai mult timp pentru copii decât în trecut, unele alegând chiar să renunţe la serviciu.

Eforturile spre promovarea unor relaţii parteneriale în viaţa privată au drept obstacol major violenţa domestică alimentată constant de miturile superiorităţii masculine şi legitimată astfel din punct de vedere cultural. Această problemă este recunoscută la nivel oficial, Planul Naţional de Acţiune pentru Egalitatea de Şanse elaborat de Guvern având printre obiectivele sale prevenirea şi eradicarea comportamentelor violente asupra femeilor şi copiilor. La nivel concret, problema violenţei domestice nu este abordată la nivel de efecte şi cu atât mai puţin la nivel de cauze. Există un singur centru pilot înfiinţat prin iniţiativă guvernamentală care oferă asistenţă femeilor victime ale acestui tip de violenţă.

Nu există statistici oficiale sau clare cu privire la frecvenţa sau incidenţa acestui fenomen; totuşi, graţie unor cercetări întreprinse de diverse grupuri dispunem de anumiţi indicatori care să ofere imagini fragmentate cu privire la răspândirea violenţei domestice. După date furnizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti şi cuprinse în cercetarea efectuată de grupul Avocaţi pentru Drepturile Omului din Minnesota, 29% dintre femeile care au primit asistenţă medicală între martie 1993 şi martie 1994 fuseseră violentate de parteneri intimi. Cazurile raportate de violenţă domestică au crescut de cinci ori între 1996 şi 1998. După cercetarea efectuată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pe activitatea Centrul Pilot pentru Femei Victime ale Violenţei Domestice din Bucureşti între ianuarie 1997 şi mai 1998: 74% dintre femeile victime ale acestui tip de violenţă erau atacate de soţi, 4% de parteneri, 7% de foştii soţi iar 4% de alte rude. În aceeaşi cercetare se estimează că în 1997 60% din cazurile de divorţ înregistrate în Bucureşti menţionau ca motiv şi violenţa fizică în timp ce 23% dintre cazuri au fost înaintate pe motiv expres de violenţă.

Mass-media

După 1989 se remarcă o explozie a corporalităţii caracterizată în principal prin transformarea femeii într-un obiect şi hipertrofierea sexualităţii, ceea ce duce la o anumită anihilare simbolică a femeii. Pornografia – una din cele mai profitabile afaceri apărută de la primele semne ale tranziţiei – şi expunerea publică a femeilor dezbrăcate în reclame nu ridică proteste articulate din partea publicului feminin. Pasivitatea construită a corpului femeii, corp expus totodată într-o manieră provocatoare, este utilizată pentru a promova vânzarea oricăror posibile obiecte utilitare, de la mărci de maşini ori modele de fierăstraie electrice până la diverse sortimente de ţigări sau de îngheţată; imaginea femeii este astfel oferită la nesfârşit pentru a fi la nesfârşit contemplată şi consumată.

În lipsa unei culturi ştiinţifice, civice şi politice în privinţa problemelor de gen mass-media, cu un rol foarte important în configurarea relaţiilor publice şi a practicilor private, alimentează şi justifică sexismul prezent în societatea românească. Aceasta educă o imagine a femeii plină de clişee suprasimplificatoare şi cu consecinţe negative asupra egalităţii de şanse atât în sfera publică cât şi în cea privată. Femeile sunt transformate în bunuri de utilitate casnică, sexuală ori accesoriu estetic. Un nou ideal de femeie este produs: genul tânără, slabă şi frumoasă, atribut necesar al oricărui om de afaceri prosper. Cele mai valorizate calităţi în „noua femeie” par să fie bunătatea, obedienţa, cariera şi frumuseţea. Există numeroase publicaţii pentru femei care insistă pe preocuparea acestora faţă de ele însele dar, vizând mai mult aspectul fizic, revistele amintite încurajează în general o atitudine esenţial narcisistă faţă de sine, detaşată de orice accent pe angajamentul femeilor în construirea şi schimbarea oricărui aspect al lumii în care trăiesc şi, cu atât mai puţin, al vieţilor lor profesionale.

În ceea ce priveşte realizările persoanelor de gen feminin, acestea sunt minimalizate, presa stimulând nerecunoaşterea autorităţii femeii în profesie şi în viaţa privată. Cele mai mediatizate ocupaţii – intrând în categoria derizoriului – sunt prostituţia şi streap-tease-ul. Imaginea femeii cultivată de mas media are urmări importante în ceea ce priveşte descurajarea intelectuală a femeilor – cele în formare învaţă lecţia obedienţei, a carierelor de tipul vânzării imaginii sau de anexă pentru bărbaţi importanţi. Prin imagini tradiţionale ale rolurilor de sex, prin desconsiderarea realizărilor femeilor sau îndoiala asupra capacităţilor acestora sunt încurajate discriminarea profesională şi inegalităţile de şanse în economie, cultură, politică. Cu toate că imaginea modernă a femeii indică faptul că acestea sunt atât relativ bine educate cât şi angajate în câmpul muncii, în viaţa de zi cu zi publicaţiile de succes, prejudecăţile şi stereotipurile tradiţionale, glumele larg vehiculate reflectă un sistem de relaţii care sugerează sexismul implicit din concepţiile cetăţeanului mediu.

Şi bărbaţii sunt supuşi în România unei anumite presiunii culturale cu efecte negative. Statisticile au aratăt că bărbaţii suportă mult mai greu şi mai prost perioada tranziţiei. Recurgerea la alcool şi acte de violenţă în procente mult mai mari comparativ cu femeile reprezintă comportamente de adaptare defecuoasă la efectele şomajului, de exemplu, pe care le resimt cu mai mutlă intensitate. Reducerea speranţei medii de viaţă pentru bărbaţi în această perioadă este un indicator al efectelor alarmante pe care le are suprapunerea factorilor sociali peste presiunile psihologice ale modelelor culturale neadaptate la realitatea contemporană românească.1

Educaţie

Educaţia care se realizează în şcoli încurajează conformismul în ceea ce le priveşte pe fete, iar prin mesajele sale anacronic sexiste pregăteşte practic femeile pentru aspiraţii considerate mai joase şi axate pe roluri tradiţionale. Preocuparea pentru instruirea fetelor în direcţia libertăţii şi auto-afirmării este nesemnificativă. Pregătirii elevilor pentru viaţa privată îi este alocat un spaţiu minuscul în manualele şcolare, aceasta revenind aproape în exclusivitate părinţilor care în majoritatea lor nu au relaţii parteneriale în sfera privată.2 Consecinţele imediate ale neglijării educaţiei pentru viaţa privată se constituie în întărirea conservatorismului de gen şi a ideii că viaţa privată este apanajul femeii, bărbatul având un rol auxiliar pe care femeia, la rândul ei, îl deţine în viaţa publică – sîn locul statutului partenerial pentru ambele sexe şi în ambele sfere.

Cercetarea “Gen şi educaţie – Egalitate prin educaţie”3 efectuată de Societatea Română pentru Analize Feministe indică indică discrepanţe de gen clare şi majore în ceea ce priveşte redarea experienţelor şi imaginilor femeilor în curricula şcolară. Manualele şcolare din ciclul primar promovează femeile ca învăţătoare, profesoare, vânzătoare de flori sau fructe sau casnice în timp ce bărbaţii sunt prezentaţi ca astronauţi, poliţişti, doctori, actori sau conducători. Femeile sunt prezentate şi ca aparţinând în grad mai înalt vieţii private de familie, în timp ce bărbaţii sunt construiţi pentru viaţa socială. Astfel fetele sunt orientate spre profesii care sunt “uşoare şi curate”, cu responsabilităţi bine definite care să le permită sa ducă o viaţă de familie “normală”. Băieţii în schimb, sunt pregătiţi pentru a susţine o familie şi orientaţi spre profesii în domeniul tehnic sau de afaceri. Bărbaţii ocupă cele mai multe poziţii de conducere în societatea românească şi pentru că sunt pregătiţi preponderent pentru axarea pe asemenea roluri.

Modelele feminine de succes lipsesc în general, imaginea femeilor ca profesioniste regăsindu-se mai puţin printre personajele care domină spaţiul public. În acelaşi timp sunt promovate şi modele de masculinitate cu efecte educaţional negative. Bărbatul-macho (viril şi grosolan – sexist), dar şi bărbatul obligat să aibă succes social, responsabil de întreţinerea familiei – dar dependent de îngrijirea femeii şi incapabil să se descurce în condiţii de separare sau de creştere şi educare a copiilor singur – sunt imagini care deformează percepţia tinerilor asupra rolurilor ce le revin în societate şi în familie.

În ceea ce priveşte cadrele didactice, femeile predomină la toate nivele educaţionale cu excepţia învăţământului universitar. Între 1990-1997 acestea reprezentau peste 99% din cadrele învăţământului preşcolar, 72% şi 74% în învăţământul primar şi gimnazial şi 60,9% în cel liceal. La nivelul instituţiilor universitare însă prezenţa femeilor cadre didactice este de numai 35,1%, procent care prezintă o tendinţă crescătoare comparativ cu cel de 28% din 1990.

1.3 Măsuri întreprinse la nivel naţional. Perspective de viitor

În România abia acum se formulează la nivel academic problema şanselor egale între bărbaţi şi femei. Sistemul politic anterior a promovat doar artificial şi în scopuri propagandistice femeia-deputat, femeia-activist şi alte prototipuri de femei angajate în sfera publică.

Actualmente emerge o nouă societate în care femeile sunt într-o fază de tranziţie. Însă, deşi acestea, împreună cu sistemele lor de valori personale şi sociale, joacă un rol important în procesul de democratizare, s-a insistat foarte puţin asupra semnificaţiei schimbărilor economice şi politice pentru milioanele de femei care au muncit alături de bărbaţi în fabrici şi pe câmpuri în paralel cu îndeplinirea „datoriei femeieşti” din perimetrul căminului. De altfel nici femeile nu sunt pregătite ori suficient interesate pentru a se mobiliza în scopul susţinerii drepturilor lor, drepturi pe care pot să le piardă în procesul tranziţiei deoarece cu cât există mai puţin spaţiu pentru dezbaterea şi discutarea ideilor feministe cu atât mai mare este presiunea pe care o exercită o politică tradiţionalistă şi esenţialistă.

Preocupările oficiale pentru atingerea egalităţii de gen s-au concretizat deocamdată în întocmirea Planului Naţional de Acţiune pentru Egalitatea de Şanse, elaborat în conformitate cu documentele finale ale celei de a IV a Conferinţe Mondiale privind Condiţia Femeii – Beijing 1995. Acest plan are ca obiectiv principal integrarea principiului egalităţii între bărbaţi şi femei în toate sferele vieţii sociale, culturale, educaţionale. În acest sens este preconizată implementarea unor programe de promovare a conceptului de împărţire egală şi echitabilă a responsabilităţilor familiale şi de educare, informare şi mobilizare a opiniei publice în ceea ce priveşte egalitatea dintre femei şi bărbaţi ca parteneri sociali. Se impune, de asemenea, atenţiei necesitatea unui amplu proces de reformă a sistemului naţional de educaţie deoarece actualmente în instituţiile de învăţământ se realizează o socializare timpurie de tip conservator iar imaginile femeilor sunt atât cantitativ cât şi calitativ distonante.

Introducerea dimensiunii egalităţii de gen în sistemul educaţional este prevăzută a se realiza de acelaşi plan naţional prin orientarea şi adaptarea structurilor instituţionale, a programelor de restructurare şi a curriculum-urilor şcolare. În ceea ce priveşte imaginea femeii în şi prin mass-media, s-a formulat necesitatea sensibilizării şi educării opiniei publice în sensul eliminării clişeelor sexiste şi schimbării modelelor tradiţionale şi stereotipurilor atitudinale şi comportamentale discriminatorii.

În cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, a fost înfiinţat Departamentul pentru coordonarea strategiilor privind drepturile femeii şi de elaborare a politicilor familiale care, ulterior, a fost transformat în Direcţia pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi. De asemenea, a fost înfiinţată Comisia consultativă interministerială în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi – CODES, precum şi Subcomisia pentru Oportunităţi Egale care funcţionează în cadrul Comisiei parlamentare pentru Integrare Europeană.

Deşi insuficiente pentru a permite o analiză comparativă de detaliu cu privire la situaţia bărbaţilor şi a femeilor din România, studii şi cercetări recente, bazate pe datele statistice oficiale, relevă însă existenţa unor diferenţe considerabile între normele legale şi punerea lor în practică. Distanţa de la plan la implementare nu este uşor de depăşit. Conform Raportului Naţional privind Egalitatea de Şanse din 2002 deşi asociaţiile care lucrează pentru drepturile femeilor au semnalat sub diverse forme şi în nenumărate rânduri inegalităţile care există în fapt între femeile şi bărbaţii din România, instituţiile publice au abordat problematica egalităţii de gen doar în cadrul procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, îndeplinirea standardelor în acest domeniu constituind unul dintre criteriile de aderare. Acelaşi raport face trimitere la un altul, Raportul de ţară pe 2001 al Comisiei Europene, care consideră progresul lent în transpunerea acquis-ului privitor la egalitatea de gen un motiv de îngrijorare şi subliniază faptul că Planul Naţional de Acţiune nu pare să fi fost urmat de nici o acţiune concretă, proiectul Legii privind egalitatea de şanse aflându-se în Parlament din 1998 iar calendarul legislativ rămânând neclar în continuare.

Perspective de viitor

Situaţia reală existentă în ceea ce priveşte inechităţile de gen în România nu este suficient de clar acoperită prin studii, statistici şi cercetări cu toate că numeroase organizaţii active pe drepturile femeilor şi în ceea ce priveşte studiile de gen au depus eforturi considerabile în această privinţă. Colectivul Societăţii de Analize Feministe, Bucureşti, spre exemplu, şi alte instituţii şi organizaţii active în domeniul studiilor de gen au demarat numeroase studii care circumscriu provocările şi inegalităţile cu care se confruntă în mod concret femeile din România, semnalând dezechilibre de gen importante şi propunând strategii de acţiune.

Pentru a putea răspunde inegalităţilor de gen care există este necesar să avem o imagine clară asupra formelor concrete pe care acestea le îmbracă.

La nivel politic Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse propune o serie de măsuri care trebuie urgentate de actuala putere politică, în ideea de a răspunde concret provocării inegaliăţii de gen existente în fapt:

1. Înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru promovarea egalităţii de şanse, instituţie abilitată să elaboreze strategia naţională în domeniu, să coordoneze şi să controleze aplicarea politicilor şi programelor privind egalitatea, precum şi să evalueze progresele realizate;

2. Includerea în agenda guvernamentală a problematicii egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi a programului de măsuri concrete pentru aplicarea Planului Naţional de Acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi;

3. Asigurarea finanţării necesare, din bugetul de stat, pentru susţinerea activităţilor şi punerea în practică a măsurilor de realizare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi

Acelaşi raport menţionează în încheiere că eliminarea discriminărilor de gen este un pas important care trebuie făcut pentru construirea unei societăţi echitabile aceasta presupunând implicarea efectivă a autorităţilor statului şi a fiecărui om politic în parte.

1 Adamesteanu, G- Trecut şi viitor- Legea Ceausista anti avort, Revista 22, Nr 98/2000

1 UNDP România & Comisia Naţională pentru statistică – Femei şi bărbaţi în România, 2000

1 Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

1 Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

2 UNDP România- National Human Development Report, Anexa Statistică, p.119

2

1 Zoe Petre – Tranziţia, substantiv la feminin, Revista 22, Nr 59 / 1997

  1. 1M, Miroiu – Gen şi societate, 1997, p.7

1 Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

2 M. Miroiu-Dimensiunea de gen a educaţiei, Revista 22, Nr 8 / 1998

3 publicată în volumul Gen şi Educaţie, coord. M. Miroiu & L.Grunberg, 1997

3

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: