Violenţa împotriva femeilor


Ina Curic <!– @page { size: 21cm 29.7cm; margin: 2cm } H1 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm } H1.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO; font-weight: medium } H1.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H1.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } P.sdfootnote { text-align: left } H3 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; text-align: justify; text-decoration: underline } H3.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO; font-weight: medium } H3.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H3.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } P.sdendnote { margin-left: 0.5cm; text-indent: -0.5cm; font-size: 10pt; text-align: left } H2 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; text-align: justify; text-decoration: underline } H2.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO } H2.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt } H2.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H4 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; line-height: 200%; text-align: justify } H4.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO } H4.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt } H4.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt } P { margin-bottom: 0cm; text-align: justify } P.western { font-size: 12pt; so-language: ro-RO } P.cjk { font-size: 12pt } A.sdendnoteanc { font-size: 57% } –>

Ina Curic

Violenţa împotriva femeilor

o abordare din perspectiva

studiilor pentru pace şi sănătate-

Notă despre termeni. Circumscrierea problemei

Triunghiul violenţei directe – structurale – culturale

Triunghiul Diagnoză – Prognoză -Terapie

Notă despre termeni. Circumscrierea problemei

Studiile pentru pace sunt frecvent asemănate cu şi raportate la studiile despre sănătate. Raţionamentul utilizat circumscrie pacea ca opusă violenţei iar sănătatea ca opusă bolii, de unde ideea păcii sinonime cu sănătatea iar a violenţei cu boala. După Johan Galtung1 aceste două domenii au în comun ideea de sistem (de celule sau actori), stările de bine şi stările de rău care au nevoie de analiză, diagnoză. Din domeniul sănătăţii Galtung a împrumutat ideea aplicării diagnozei, prognozei şi terapiei şi în studiile pentru pace, pornind de la premiza că nu este suficient să identifici o problemă dacă nu propui alternative şi soluţii constructive aşa cum e absurd să diagnostichezi o boală fără să oferi informaţii despre modul în care aceasta poate evolua şi fi tratată. Terapiile curative şi preventive sunt necesare atât pentru sănătate cât şi pentru pace. Aşa cum definiţia sănătăţii este formulată pozitiv ca bunăstare fizică, mentală şi socială la nivel individual şi nu ca absenţă a bolii sau a stării de rău, în mod similar pacea trebuie înţeleasă nu doar negativ, ca opusă violenţei şi războiului ci şi în sens larg ca armonie la nivelul indivizilor şi comunităţilor.

Definiţia violenţei la care mă voi raporta pe parcursul acestei lucrări, şi care aparţine lui Johan Galtung, include nu doar actele violente la nivel fizic ci orice situaţie în care fiinţele umane sunt influenţate în asemenea manieră încât realizările lor efective, somatice şi mentale, se află la un nivel mai scăzut decât realizărilor lor potenţiale. Din această perspectivă violenţa reprezintă cauza diferenţei dintre potenţial şi realitate, dintre ceea ce ar fi putut exista şi ceea ce există în fapt. Mai concis, când potenţialul este mai mare decât realitatea şi această realitate este evitabilă, se poate vorbi de violenţă. Utilitatea acestei definiţii pentru studiile de gen devine evidentă dacă ne raportăm la violenţa împotriva femeilor în sens larg ca mijloc prin care potenţialul lor nu este doar nevalorificat ci uneori complet distrus sau deturnat. Inegalitatea de gen în manifestările sale concrete devine astfel sinonimă cu menţinerea unor tipare sociale violente care restricţionează alegerile, oportunităţile, dezvoltarea şi participarea femeilor la viaţa socială.

Toate societăţile umane despre care avem informaţii, cu o singură excepţie2 operează discriminări de gen. Cvasi-majoritatea acestor societăţi sunt caracterizate prin dominaţie masculină, distribuind puterea, statusul şi resursele în mod inegal între femei şi bărbaţi. Există numeroase variaţii cu privire la tipul diferenţelor de gen, nivelul inegalităţilor de gen şi gradul de violenţă (implicită sau reală) care este necesar pentru a menţine sistemul de diferenţă şi dominare.

Triunghiul violenţei

Dintre multiplele conceptualizări ale violenţei am optat pentru triunghiul violenţei dezvoltat de Johan Galtung care cuprinde violenţa directă, structurală şi culturală 3 detaliate în continuare. Pentru a înţelege incidenţa violenţei directe, observabile cu toate sub-tipurile sale, trebuie să o raportăm constant la structurile sociale şi cultura care o încurajează, perpetuează şi legitimează. Originile violenţei împotriva femeilor trebuie căutate nu numai la nivelul agresorului ci şi în structura socială şi în ansamblul valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi credinţelor legate de inegalitatea dintre femei şi bărbaţi. Relaţiile dintre aceste trei forme de violenţă pot fi reprezentate cu succes de metafora icebergului în care vârful vizibil al acestuia, 1/10 din întreaga sa suprafaţă, reprezintă violenţa directă, cele 9/10 aflate sub apă violenţa structurală, în timp ce oceanul în care icebergul pluteşte semnifică violenţa culturală.

Violenţa directă

Violenţa directă este forma cea mai uşor observabilă a violenţei pentru că implică manifestări fizice şi, în genere, măsurabile, cuantificabile. Violenţa directă poate avea însă şi efecte invizibile percepţiei fizice; acest tip de violenţă face rău dincolo de efectele vizibile, uşor observabile, având pentru femei consecinţe negative şi pe termen lung care ţin de comportament sexual cu risc ridicat, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, abuz de droguri şi alcool, şi de bunăstarea fizică şi mentală generală după cum cercetările a numeroşi cercetători anglo-americani.

Violenţa împotriva femeilor prezintă un risc înalt pentru sănătatea acestora, fapt recunoscut de organismele Naţiunilor Unite care au atras în mod constant atenţia asupra acesteia începând din anii 1970, transformând-o într-o prioritate pentru sănătate şi drepturile omului în anii 1990.4

Violenţa structurală

Structurile sociale, departe de a fi inocente în chestiunea inegalităţii dintre femei şi bărbaţi, reprezintă instanţe care confirmă, întăresc şi reproduc această inegalitate.

Teoriile social-structurale caută originile violenţei în întreg contextul social mai curând decât la nivel individual. Aceste teorii sugerează că dependenţa socială, politică şi economică a femeilor de bărbaţi creează structuri în care violenţele bărbaţilor asupra femeilor sunt transpuse în realitate.5 Una dintre temele întâlnite frecvent în literatura de specialitate pe violenţa comisă de bărbaţi identificate de Koss, Heise, and Russo (1994)6 circumscrie modul în care instituţiile sociale trivializează sau in general ignoră experienţele femeilor vizavi de violenţă. Structurile sociale în sine reflectă frecvent relaţii inegale de gen care servesc legitimitatea violenţei masculine. Relaţiile dintre femeile muncitoare şi şefii bărbaţi (bărbaţii directori sau în funcţii de conducere şi femei secretare, asistente), femei atleţi şi bărbaţi antrenori, femei asistente medicale şi bărbaţi doctori sunt fundamentate pe o cultură şi o ideologie în care femeile se află în poziţii subordonate bărbaţilor. Numeroase inegalităţi care persistă în viaţa socială a unei societăţi reîntăresc în fapt ideea normalităţii şi naturaleţii dominaţiei şi superiorităţii masculine asupra femeilor.7 Din perspectivă feministă relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt frecvent conceptualizate în termeni de putere, ceea ce oferă un cadru interpretativ bogat pentru violenţa bărbaţilor asupra femeilor înţeleasă ca modalitate de a menţine puterea şi controlul asupra acestora.

Violenţa culturală

Fiecare cultură are propriile prescripţii vizavi de comportamentele, atitudinile, credinţele considerate adecvate pentru bărbaţi şi femei, faţă de care indivizii au o libertate de abatere mai mare sau mai mică. Ideea inferiorităţii femeii este adânc înrădăcinată în cele mai multe dintre culturile lumii care au dezvoltat mitologii complexe pentru a subordona femeile autorităţii bărbaţilor atât la nivel practic cât şi simbolic.8

Cultura este cea care dă bărbaţilor dreptul de a violenţi. Şi în societatea românească violenţa acestora împotriva femeilor este tolerată şi chiar încurajată fiind considerată naturală, de înţeles, tolerabilă, meritată, ordine naturală a lucrurilor, inevitabilă, crucea femeii, parte din afacerea numită căsătorie. Proverbele ce concentrează adevăruri pentru diferite comunităţi pot confirma normele şi valorile sociale dar pot de asemenea servi şi la perpetuarea unor stereotipuri. Există numeroase proverbe în “înţelepciunea populară” a românilor care conţin imperative clare vizavi de necesitatea de a bate femeile (“Femeia trebuie bătută fiindcă e rea”, “Moara trebuie bătută de trei ori pe zi iar femeia de 6”; „Femeia trebuie bătută că ştie ea de ce”; „Femeia trebuie bătută chiar dacă nu a făcut nimic pentru că o să facă”) sau reflectă şi avertizează împotriva răului pe care femeia îl reprezintă dacă nu este ţinută sub control („Vai de casa unde bărbatul e muiere”, “Unde calcă femeia, locul se spurcă”, „Iepurele si femeia sunt ai tăi cât timp îi ţii bine”). Textele religioase greşit interpretate şi distorsionate servesc de asemenea la menţinerea superiorităţii bărbatului şi legitimează implicit „pedepsirea” abaterilor. Astfel, violenţa împotriva femeilor este şi un rezultat al credinţelor conform cărora bărbatul este superior iar femeile cu care aceştia trăiesc reprezintă proprietăţi care trebuie tratate după cum bărbaţii consideră adecvat. Având în vedere importanţa tradiţiei, cele enumerate mai sus reprezintă adevărate provocări pentru femeia româncă.

Din această perspectivă patriarhatul este formaţiune socială esenţial violentă la adresa femeilor, comparabilă după J. Galtung cu subculturile criminale sau structurilor militare, care combină cele trei forme de violenţă într-un cerc vicios. Cele trei forme se întăresc una pe cealaltă indiferent despre care alegem să vorbim mai întâi. Violenţa directă, precum violul, intimidează şi reprimă; violenţa structurală instituţionalizează; iar violenţa culturală interiorizează această relaţie, mai ales în ceea ce priveşte victimele, femeile, ceea ce face structura durabilă şi dificil de schimbat. 9

Triunghiul Diagnoză-Prognoză-Terapie

Revendicându-se de la abordarea centrată pe diagnoză prognoză şi terapie- lucrarea de faţă îşi propune depăşirea nivelului teoretic de circumscriere a fenomenului violenţei împotriva femeilor şi de critică a realităţii existente în România prin identificarea posibilelor evoluţii ale fenomenului şi prin propunerea de alternative şi de modalităţi de intervenţie.

Diagnoza – Starea de fapt în România

Naturaleţea superiorităţii bărbaţilor asupra femeilor este reflectată elocvent de primul Barometru de Gen realizat în România, 2000, în care afirmaţia “Bărbatul este capul familiei” a primit acordul a 83% dintre respondenţi, în timp ce în ceea ce priveşte libertatea femeilor de a-şi gestiona viaţa, 78% dintre respondenţi sunt de părere că “femeia trebuie să îşi urmeze bărbatul”. Normele religioase care proclamă într-o interpretare distorsionată supunerea femeii către bărbat suprapuse peste o serie de valori şi norme ce au supravieţuit societăţii tradiţionale în mod esenţial patriarhale10 legitimează în ultimă instanţă violenţa ca modalitate de disciplinare şi menţinere sub control a femeilor.

Violenţa împotriva femeilor este teoretizată în România în principal în termeni de „violenţă domestică” sau „violenţă în familie”, studiile şi articolele care circumscriu acest fenomen social enumerând recent mai multe forme de manifestare printre care violenţă psihologică, fizică, socială economică şi sexuală.11 Conform abordării violenţei din prima parte a lucrării, este vorba de violenţa directă. Acest fenomen, alimentat constant de miturile superiorităţii masculine şi legitimat astfel din punct de vedere cultural, reprezintă un obstacol major promovarea unor relaţii parteneriale între femei şi bărbaţi în viaţa privată afectând şi participarea acestora la viaţa publică.

Problema violenţei domestice a început să fie vehiculată din ce în ce mai mult şi la noi începând cu anii 1990. Participarea unei delegaţii româneşti la Conferinţa de la Beijing în 1995 s-a concretizat în elaborarea unui Plan Naţional de Acţiune pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi care are printre obiectivele sale prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi copiilor. În plan practic însă problema violenţei domestice nu a fost abordată la nivel de efecte şi cu atât mai puţin la nivel de cauze. În 2000 existau în toată ţara doar două adăposturi pentru femei victime ale violenţei gestionate de sectorul de stat şi 5 de sectorul neguvernamental, atât numărul cât şi capacitatea acestora fiind limitată comparativ cu cererea cu care sunt confruntate.12 La nivel legislativ, până în anul 2002, nu exista nici o referire cu privire care să circumscrie acest fenomen. În Codul Penal românesc nu erau prevăzute articole prin care violenta în familie sa fie incriminata si pedepsita ci doar articole care vizau actele de violenta în general sau tulburarea ordinii publice. Abia începând cu noiembrie 2002 au fost făcute modificări în Codul Penal vizavi de actele de violenta domestica. După ani de presiune exercitată la nivel politic de organizaţii neguvernamentale şi membre ale Parlamentului, începând cu mai 2003 avem o lege care reglementează specific violenţa în familie, cu toate că mecanismele de implementare sunt încă inexistente.

Până în 2003 nu a existat nici o cercetare naţională cu privire la frecvenţa sau incidenţa acestui fenomen, graţie însă unor cercetări întreprinse de diverse grupuri dispunem de cazuistica adăposturilor existente şi de anumiţi indicatori care oferă imagini fragmentate cu privire la răspândirea violenţei domestice şi înainte de acest an cu toate că valabilitatea datelor este locală:

  • După date furnizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti şi cuprinse în cercetarea efectuată de grupul Avocaţi pentru Drepturile Omului din Minnesota, 29% dintre femeile care au primit asistenţă medicală între martie 1993 şi martie 1994 fuseseră violentate de parteneri intimi. Cazurile raportate de violenţă domestică au crescut de cinci ori între 1996 şi 1998.

  • După cercetarea efectuată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pe activitatea Centrul Pilot pentru Femei Victime ale Violenţei Domestice din Bucureşti între ianuarie 1997 şi mai 1998: 74% dintre femeile victime ale acestui tip de violenţă erau atacate de soţi, 4% de parteneri, 7% de foştii soţi iar 4% de alte rude. În aceeaşi cercetare se estimează că în 1997 60% din cazurile de divorţ înregistrate în Bucureşti menţionau ca motiv şi violenţa fizică în timp ce 23% dintre cazuri au fost înaintate pe motiv expres de violenţă.

Concluziile primei cercetări naţionale privind violenţa în familie şi la locul de muncă, CPE, 2003 circumscriu violenţa în familie care se manifestă în cotidian. Este vorba însă de violenţa în familie şi nu doar de violenţa împotriva femeii ceea poate masca sau afecta măsurarea ştiinţifică a acestui fenomen specific cu toate că una dintre concluziile cercetării este că două treimi din victimele violenţei în familie sunt femei, şi o treime bărbaţi. Într-o perioadă de 12 luni anterioară cercetării care a avut loc in iulie-august 200313:

* În jur de 800.000 de femei au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite

forme;

* Mai mult de 340.000 de copii (0-14) au asistat frecvent la scene de violenţă fizică

între părinţi;

* Mai mult de 370.000 de copii (0-14) au asistat la insulte şi înjurături frecvente între

părinţii sau adulţi în gospodărie.

Concluziile generale ale acestei cercetări descriu fenomenul ca o problemă reală, identificând atât procentele din populaţie care experimentează diverse forme ale violenţei dar şi sistemul valoric şi atitudinal care consideră violenţa un comportament „normal”.

Pentru exemplificare:

  • 12,8 % din populaţia adultă a ţării raportează violenţă psihologică în familie (limbaj agresiv, intimidare, umilire, ameninţare);

  • 6, 8 % raportează violenţă fizică (vătămare corporală), fenomenul având o frecvenţă de 4 ori mai mare la femei (10,5 %) decât la bărbaţi (2,5 %);

  • 7,1% raportează violenţă socială (control , izolare de familie şi prieteni, monitorizare activităţi), de două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi, 9,3 % faţă de 4,6 %;

  • 4,2 % raportează violenţă economică (oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice), din mai frecventă la femei decât la bărbaţi (5,7 % faţă de 2,5 %);

  • 1,4% raportează violenţă sexuală (forţarea la activităţi sexuale nedorite), fiind vorba doar despre femei.

Aceste procente sunt relativ mici comparativ cu procentul de 78% din populaţia cu drept de vot care crede cele 6 clişee referitoare la violenţa în familie cuprinse în cercetare, anume: „bătaia e ruptă din rai”, „un bărbat care nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat”, „femeia trebuie bătută din când în când, că dacă nu ştii tu, ştie ea de ce”, „femeia este proprietatea bărbatului”, „violenţa domestică este întâlnită doar în familiile sărace”, „o femei bătută poate în orice moment să se despartă de agresor”.

Violenţa culturală şi structurală sunt mai puţin teoretizate la noi în aceşti termeni, cu toate că violenţa din cultură este circumscrisă în unele studii şi articole care pun în discuţie concepţiile care încurajează sau legitimează actele violente împotriva femeilor.

În ceea ce priveşte violenţa structurală, instituţiile sociale au un rol major în reproducerea relaţiilor inegale între bărbaţi şi femei şi a violenţei împotriva femeilor la toate nivelele. Deşi cele mai multe societăţi au evoluat de la moduri de organizare evident patriarhale, există moşteniri subtile care s-au prelungit şi în contemporaneitate, o analiză atentă făcând posibilă identificarea diferitelor dimensiuni ale acestui mod de organizare socială şi a valorilor şi normelor sale fundamentale în prezent. Analizele făcute pe baza Barometrului de Gen 2000 de Vladimir Pasti şi Cristina Ilinca concluzionează că societatea românească tinde actualmente să se orienteze spre un model patriarhal de sorginte tradiţional-arhaică.13

Sistemul educativ perpetuează direct stereotipurile de gen care sunt folosite apoi indirect pentru a justifica nedreptăţile împotriva femeilor, discriminările şi violenţele de diverse tipuri la adresa acestora.14

Despre mas-media s-a afirmat că perpetuează o violenţă de ordin simbolic asupra femeilor prin transformarea lor în obiecte de consum, prezentarea ca accesorii estetice, reducerea la anumite părţi ale corpului sau cantonarea lor în anumite ipostaze. Se vorbeşte despre „femei/fete victime ale modei”, „despre campanii agresive de publicitate”, un limbaj evident violent. Starea de subiect care ia decizii în privinţa conducerii vieţii şi relaţiilor personale, care acceptă lucrurile care nu se pot schimba şi lucrează realist la cele ce pot fi îmbunătăţite sau care are încredere în sine şi voinţă de a se realiza pe plan social intră în conflict cu cedarea la presiunile modei efemere, cu deplasarea intereselor vitale dinspre cunoaştere, viaţă, diversitate spre înfăţişare, greutate, cosmetice, forme perfecte. E paradoxal faptul că fetele şi femeile sunt atât de mult încurajate de numeroşi agenţi media să-şi concentreze atenţia pe înfăţişare, în timp ce valorizarea acestei activităţi pe plan social este în fapt foarte scăzută, reprezentând de fapt material pentru perpetuarea concepţiilor vizavi de „nimicurile femeieşti” şi, extrapolând, de „nimicul” care sunt femeile. Astfel cred că se poate vorbi de victime ale sistemului mai curând decât de agenţi care îl refuză.

Modul în care structurile şi instituţiile sociale reproduc tipare sociale violente în ceea ce priveşte femeile trebuie documentat însă în mai mare detaliu.

Prognoză

Întrebarea principală care trebuie pusă în etapa prognozei se referă la capacitatea sistemului de a reveni la starea de bine şi măsura în care este nevoie sau nu de intervenţie din exterior. În cazul de faţă persistenţa precum şi rezistenţa la schimbare a mentalităţilor culturale care legitimează şi chiar încurajează violenţa împotriva femeilor la toate nivelele pe de o parte, iar pe de altă parte reproducerea structurilor sociale care instituţionalizează violenţa reprezintă indicatori importanţi pentru necesitatea de a interveni şi combate acest fenomen.

Societăţile occidentale care au avut cele mai puternice mişcări feministe şi de emancipare a femeilor începând din anii 70 înregistrează şi în prezent rate extrem de înalte în ceea ce priveşte violenţa împotriva femeilor, poate şi pentru că sunt printre puţinele ţări care publică statistici naţionale în acest sens. In Marea Britanie 30% sunt victime ale violentei partenerilor sau foştilor parteneri; 29% in Canada si 22% in Statele Unite. Aceste date indică importanţa abordării directe a acestei probleme şi nu lăsarea ei pe seama evoluţiei naturale a mentalităţilor. Experienţa altor ţări demonstrează că această evoluţie este foarte lentă chiar şi în cazurile în care se lucrează asupra ei la mai multe nivele. Dacă practica violenţei împotriva femeilor este scuzabilă, de înţeles, legitimă avem puţine asigurări că în cazul neintervenţiei acest lucru se va schimba de la sine şi nu înrăutăţi.

Terapie

O dată identificate cele trei nivele ale violenţei, terapiile propuse trebuie să vizeze atât acţiunile directe violente cât şi violenţa culturală şi cea încastrată în structurile sociale. Indiferent de teoriile – individuale sau sociale şi structurale – referitoare la cauzele violenţei la care ne raportăm, este important ca indivizii să îşi asume responsabilitatea pentru propriile acte violente pe de o parte iar pe de altă parte ca societatea să pună in discuţie violenţa domestică. Astfel se impune crearea unui cadru la nivelul întregii societăţi care să faciliteze dezvoltarea de resurse şi acţiuni concrete pentru a transforma violenţa directă împotriva femeilor şi contribui la punerea bazelor unor structuri sociale non-violente şi a unei culturi sensibile la gen.

Strategiile eficiente în această direcţie nu pot fi impuse însă peste structurile deja existente sau activităţile aflate în desfăşurare ci trebuie inter-relate cu acestea pentru a răspunde la nevoile şi provocările concrete folosind reţelele şi resursele care există deja.

Terapiile posibile în abordarea violenţei trebuie să urmeze două direcţii principale –de prevenţie şi intervenţie—pentru a fi eficiente atât pe termen scurt cât şi mediu şi lung. Lucrul pe conştientizare şi prevenire este extrem de important în special datorită focusului pe termen lung ce duce la schimbările durabile în mentalitate şi ansamblul valorilor şi normelor care ghidează comportamentul indivizilor, intervenţia imediată este însă esenţială pentru a răspunde situaţiilor de criză şi nevoilor imediate ale femeilor abuzate.

Idei pentru abordări preventive

Activitatea de prevenţie implică în principal mobilizarea instituţiilor şi actorilor care pot lucra pe creşterea nivelului de conştientizare şi implicit delegitimare a problematicii violenţei în general şi a violenţei genizate în special.

Educaţie sensibilă la gen în şcoli. Propuneri:

  • promovarea educaţiei pentru pace din perspectivă de gen şi transformarea conflictelor pe cale paşnică;

  • educaţie partenerială pentru viaţa privată în şcoli;

  • implicarea elevilor şi studenţilor în activităţi de conştientizare a problematicii violenţei în societate şi a implicaţiilor violenţei împotriva femeilor la toate nivelele precum şi acţiuni concrete de depăşire a acestei probleme;

  • producere de manuale şi publicaţii sensibile la dimensiunea de gen şi violenţa genizată

  • pregătirea profesorilor pentru a aborda problematica violenţei.

Mas-media. Propuneri

  • Campanii puternice şi susţinute de sancţionare a acestui fenomen

  • Monitorizarea abuzurilor şi violenţelor de orice la care sunt supuse femeile şi redarea lor în limbaj non-valoric.

  • Programe de instruire pentru jurnalişti pentru dezvoltarea unei sensibilităţi de gen.

Biserica

  • Schimbare de discurs vizavi de superioritatea bărbaţilor asupra femeilor

  • Sprijinirea înfiinţării de adăposturi prin resursele şi locaţiile pe care le au la dispoziţie.

Sectorul civil

  • Coaliţii ale organizaţiilor neguvernamentale care să lucreze integrat pe această problemă.

  • Dezvoltarea de programe de instruire şi conştientizare asupra acestei probleme adresate funcţionarilor publici, politicienilor, activiştilor sociali

Modalităţi concrete de intervenţie

  • Mai multe centre de asistenţă pentru femeile abuzate

  • Înfiinţarea de centre de consiliere pentru bărbaţii violenţi

  • Pregătirea / Instruirea reprezentanţilor instituţiilor care trebuie să intervină în asistarea victimelor violenţei: poliţişti, judecători, avocaţi, medici legali, medici generalişti.

1 Johan Galtung este fondatorul cercetării în domeniului păcii şi al conflictelor . A înfiinţat primul Institut Internaţional de Cercetare în domeniul Păcii din lume în 1951 în Oslo, Norvegia. Lista sa bibliografică din perioada 1951 şi 1990 număra peste 1000 de intrări.

Pentru asemănarea dintre studii de pace şi studii despre sănătate, vezi cartea sa Peace by Peaceful Means, 1996.

Pentru definiţia violenţei menţionată în această lucrare vezi J. Galtung- Sobre la paz, 1985, p.30. sau Essays in Peace Research, Vol 1, p. 109.

2 Este vorba de singura descriere existentă a unei societăţi care nu operează diferenţieri pe considerente de sex, făcuta de M. Mead, 1935, în urma observării unui trib format din câteva sute de membri, din Noua Guinee.

3 Abordare dezvoltată de J. Galtung şi specifică TRANSCEND, reţea internaţională pentru pace şi dezvoltare fondată de acesta. Pentru trecerea în revistă a acestor forme de violenţă, vezi Searching for Peace, de J.Galtung, C. Jacobsen şi K.F. Brand-Jacobsen, 2000 precum şi Manualul de tranformare a conflictelor prin mijloace paşnice editat de Transcend sub egida Naţiunilor Unite, 2000.

4 Dovadă pentru interesul în creştere al ONU faţă de dimensiunea inegalităţii de gen şi a formelor sale de manifestare stau instituţiile dezvoltate de acesta, conferinţele internaţionale organizate şi numeroasele publicaţii care circumscriu această problematică: UNPFA, INSTRAW, UNIFEM, toate instituţiile aferente ONU având o dimensiune de gen explicită, Conferinţele de la Cairo, 1985, Viena, 1993, Beijing 1995)

5 Pentru o scurtă trecere în revistă a acestora vezi Women and Violence, M. Davies, 1994, p. 7

6 În Harwaz, M şi O Neil J. –What causes Men s Violence against Women, 1999, p 21

7 Vezi Barometrul de Gen, 2000.

8 S. de Beauvoir trece în reviste numeroase asemenea mituri în Al doilea sex (1949). Pentru o teoretizare a dominaţiei simbolice vezi şi cartea lui P. Bourdieu- Masculine Domination, 2000. D. Thompson (2001) atrage însă atenţia asupra riscului de a teoretiza această dominaţie doar la nivel simbolic fără a identifica manifestările materiale, incă persistente.

9 În J. Galtung, Peace by Peaceful Means, 1996, p.40

10 Pentru o analiză a societăţii româneşti prin prisma conservatorismului de gen vezi scrierile M. Miroiu (1997, 1998) şi cartea lui V. Pasti, Ultima inegalitate, 2003.

11 Pe aceste cinci tipuri de violenţă s-a centrat prima cercetare naţională privind violenta in familie si la locul de munca, 2003, Centrul Partener pentru Egalitate. Articole si studii mai vechi, cum ar fi cel cuprins Gen si societate, 1997, sau secţiunea despre România în WOMEN 2000 vorbesc despre violenţa împotriva femeilor doar ca vătămare fizică neintrând în alte detalii.

12 Cf WOMEN 2000: in investigation into the Status of Women’ Rights in Central and South-Eastern Europe and the newly independent States, p.359-363

13 Raportul cercetării naţionale privind violenta in familie si la locul de munca, 2003, Centrul Partener pentru Egalitate, p. 3, 70 şi 116.

13 Menţionat în Pasti, V-Ultima inegalitate, 2003

14 Pentru o critică asupra sistemului de educaţie din perspectivă de gen, vezi scrierile semnate de

M. Miroiu şi L. Grunberg, 1997, 1998 şi D.O. Stefănescu, 2003

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: