Globalizarea conştiinţei


„Nici o problemă nu poate fi rezolvată de la nivelul de gândire la care a fost generată.” Vorbele lui Einstein sunt tocite deja de cât de folosite sunt şi parcă nu au avut niciodată mai mult sens decât în vremurile noastre. La primă vedere ne aflăm într-un impas: nu vedem o ieşire clară din situaţie. Suntem oficial (financiar – economică, de mediu) şi subtil (morală, la nivel relaţional, culturală) în criză şi alergăm pe loc ca hamsterul pe roata fără sfârşit. Suntem blocaţi de propriile percepţii şi construcţii mentale; preferăm să-i acuzăm pe „ceilalţi” (guvernul, socialiştii, capitaliştii, liberalii, bugetarii, pensionarii etc.) de toate relele. „Nu există alternativă”, nu găsim soluţii. Spaţiul public e plin de disperare, frustrare, revoltă, confuzie. Multă confuzie.

Despre ce fel de criză vorbim de fapt? Este doar o problemă a finanţelor şi economiei şi ne aşteptăm ca „lucrurile” să-şi revină? Meşterim ceva, cârpim pe alocuri şi gata, sistemul funcţionează ca uns. Sau suntem mai degrabă într-o fundătură a evoluţiei pe nivelul pe care umanitatea se află acum şi o oportunitate de a lăsa în urmă ceea ce ne dăunează şi de a transcende spre un alt nivel? Să spunem: ne-am încheiat socotelile aici, am experimentat (individual, social, relaţional, cultural) tot ce am vrut să experimentăm, să mergem mai departe. Să încercăm altceva.

Ar însemna să recunoaştem şi să acceptăm întâi cu adevărat starea de fapt. Situaţia de faţă e rezultatul acţiunilor noastre trecute, individuale şi comune. Creaţia fiecăruia dintre noi şi a unei realităţi mai mari deopotrivă. E ceea ce budiştii numesc „karma”, alţii numesc „soartă”, „manifestarea Universului”, creştinii o văd ca efect al faptelor noastre şi voinţei divine, fizicienii denumesc „cauză-efect”. Nu e vorba de fatalism, ci de a înţelege fiecare experienţă din viaţă aşa cum e ea. Viaţa curge ca o înşiruire de momente generate şi legate de cele precedente; noi atragem şi creăm experienţele de care avem nevoie pentru a evolua. Suntem dispuşi să acceptăm asta şi implicit să ne asumăm responsabilitatea actelor noastre?

Deocamdată în mare măsură răspunsul e „nu”. Am vrea să trecem peste criză fără să o acceptăm – ca şi cum nu am contribuit la apariţia ei, fără să ne ştim responsabili şi fiindu-ne frică de schimbare. Am vrea să ne păstrăm status qvo-ul. Suntem ataşaţi de ceea ce cunoaştem deja (chiar dacă e o realitate care nu ne mai place) şi ştim că detaşarea de situaţia actuală implică acceptarea riscului, a necunoscutului; acceptarea faptului că avem un control limitat asupra prezentului şi viitorului.

Văzut din spaţiu, Pâmântul  arată ca un sistem complex de materie şi non-materie. Perspectiva e largă şi include principiul de expansiune – contracţie a Universului. Planeta şi tot ce con-vieţuieşte pe ea se supune: ere glaciare, inversarea polilor magnetici, bombardamente cu meteoriţi, încălziri globale, dispariţia unor specii şi apariţia altora şi acum „criza financiară” (care pentru moment a luat prim-planul încălzirii globale). Istoria planetei noastre le cuprinde pe toate, în timp ce perspectiva noastră se întinde pe câteva sute sau mii de ani. Sau doar pe durata vieţii noastre.

Care e istoria noastră recentă? Am globalizat comunicarea/informaţia, economia, mâncarea, banii, sărăcia, sistemele politice, aspectele culturale, viaţa socială la oraş, folosirea forţei şi dominaţiei ca argument suprem, tot ce am putut globaliza din punct de vedere material. Globalizarea noastră înseamnă uniformizare şi standardizare. Diversitatea vieţii este principala victimă de până acum.

Dacă vrem să continuăm cu aceleaşi metode, semnele nu sunt încurajatoare. Poveştile care stau la baza civilizaţiilor noastre au un sfârşit îndoielnic (Armagedon, războaie chimice, nucleare, biologice, glaciaţiune/încălzire globală, ciocniri cu meteoriţi etc.). Ce ar fi să globalizăm conştiinţa, afirmarea co-existenţei tuturor oamenilor şi cu toate formele de viaţă de pe planeta pe care locuim? Putem oare să ne transformăm motivaţia cu care facem fiecare lucru, să înlocuim dominaţia cu partneriatul, separaţia cu unitatea? Să readucem în prim plan con-ştiinţa faptului că tot ce există pe planeta noastră şi în Univers sunt in-separabile?

Avem cel puţin şansa de a încerca. Sunt suficiente semnale în lume că alegem deja să răspundem astfel la provocările recente (vezi de exemplu indexul statelor cele mai fericite şi folosirea fericirii pentru a măsura progresul). Cineva spunea că dacă secolul trecut a fost unul al tehnologiei, industrializării şi marilor războaie, secolul acesta va fi unul al intuiţiei şi iubirii. Ştiu că avem resursele interioare pentru asta. Vom reuşi să păcălim frica de schimbare?

Anunțuri
2 comentarii
  1. Razashu a spus:

    Criza pe care o trim nu este decat necesarul inceput al schimbarii si creerarii constiintei comuine, lucru la care incepe sa participe toata diversitatea umana si spirituala. Primul si cel mai mare lucru care incepe sa dispara este frica de a fi si de aici si criza sociala …
    Si astfel, usor, usor incepem sa ne gasim linistea si recunoasterea de sine, incepem sa nu mai fim indiferenti la manifestarea diversitatii si ne disparea frica de a fi, regasind astfel fericirea de a trai departe de indicatiile celor platiti sa ne vegheze si nu sa ne ghideze …
    Intradevar se traim criza mintii si incepem sa traim libertatea spitului si realizarea unitatii … mare si interesant lucru.
    Calm si ghidusenie …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: