Cât de mult ne conectează Internetul?


Hotnews e unul din cele mai citite site-uri de Internet în limba română. Şi unul din cele mai comentate. De multe ori e reconfortant să citeşti comentariile la o ştire sau un articol, înveţi multe, cititorii aduc completări utile sau nasc discuţii care lămuresc unele întrebări lăsate de textul iniţial.

Alteori comentariile deschid polemici care deviază de la subiectul articolului şi se transformă într-o luptă în care „adversarii” îşi dispută dreptatea. O luptă falsă în care fiecare îşi susţine punctul de vedere împotriva celuilalt; ceea ce scriu eu e bine, ceea ce scrii tu e rău sau cel puţin greşit. Nu e o discuţie cu (cel puţin) două puncte de vedere, ci una în care unul/una trebuie să aibă supremaţia.

În cazul acesta cuvintele se nasc dintr-o convingere profundă că lumea se împarte în bine şi rău, că „eu” e separat de „tu” şi că alierea mea cu adevărul îl face pe celălălt duşman. Aceasta fiind dihotomia care stă la baza felului în care înţeleg lumea, consider că am dreptul, mai mult, datoria de a-mi apăra ideile şi convingerile împotriva oricărei intervenţii pe care o percep ca pe o ameninţare. Mintea certăreaţă preia controlul şi trece la atac. Este vreo nuanţă din ce spui cu care nu sunt de acord? Te combat acerb cu argumente – mai mult sau mai puţin valide sau relevante. Din păcate multe din comentariile de care scriu se conturează ca atacuri la persoană, injurii, impoliteţi. Forma, conţinutul şi desori autorul sunt atacate în ipostaze care crează spirale de violenţă şi agresiune verbală.

Calitatea şi conţinutul cuvintelor pe care le adresăm unii altora reflectă procesele noastre interioare, luptele pe care le ducem cu noi înşine – în care căutăm deseori ţapi ispăşitori în exterior.

Da, violenţă, oricât de drastic ar suna. De ce spirale? Pentru că un comentariu agresiv nu vine din senin, el vine dintr-o obişnuinţă. E o reflectare – dacă-mi permiteţi o metaforă – a unui război interior şi cu Universul, a unei lupte în care autorul simte nevoia să se apere şi să atace pentru a-şi „apăra” convingerile. Dincolo de nevoie e convingerea că pentru a câştiga „lupta” e justificabil să foloseşti astfel de tactici. Anonimatul Internetului ne dă posibilitatea să facem gesturi pentru care nu e necesar să ne asumăm responsabilitatea. Câte din comentariile în care ceilalţi sunt luaţi la mişto ar fi spuse faţă în faţă, într-o sală în care s-ar întâlni pentru prima dată toţi cititorii unei ştiri? Bănuiala mea e că tonul discuţiei şi conţinutul ei ar arăta astfel.

Chiar dacă ne conectează în modalităţi nebănuite până de curâd, Internetul ne dă iluzia că suntem independenţi, separaţi. Putem alege în fracţiuni de secundă să ne schimbăm comportamentul, fără ca „interlocutorii” să observe ezitările. Rămâne pe ecran „doar” ce scriem, în spatele unor pseudonime – de cele mai multe ori. În secunda următoare putem să ne deconectăm de la Internet şi de la discuţie. Refuzăm deci să ne asumăm responsabilitatea relaţiei pe care o materializăm prin tipărirea pe ecran a cuvintelor respective.

În realitatea pe care o împărţim cu toţii, cuvintele pe care le lansăm în comentarii sunt seminţe din care va încolţi fie o stare de armonie, fie una beligerantă, în diferite nuanţe din ambele. Fiecare comentariu pe care îl facem are potenţialul să fie citit de câteva zeci de mii de persoane! Asta înseamnă că putem influenţa pozitiv sau negativ gândurile şi acţiunile unui număr foarte mare de oameni, într-un timp foarte scurt. Lucru destul de nou în istorie. Ne asumăm responsabilitatea asta? Fiecare gând pe care îl „aruncăm” în univers e ca o piatră care loveşte oglinda de apă a unui lac: valurile pe care le face se răspândesc proporţional cu forţa cu care a fost aruncată. Care e calitatea „valurilor” pe care vrem să le iniţiem cu cuvintele noastre? Care e calitatea relaţiei pe care vrem să o stabilim cu interlocutorul? E o iluzie să crezi că eşti singur/ă în spatele tastaturii, doar cu gândurile şi părerile tale.

„Dacă nu înţelegi, nu poţi să nu fii de acord. Dacă înţelegi, întotdeauna eşti de acord.” (Gurdijeff citat de Bohm, dacă îmi amintesc bine)

Un instrument util de măsură este felul în care dialogăm, în care ascultăm cu adevărat, în care punem întrebări atunci când nu suntem siguri că înţelegem sau când vrem să înţelegem mai mult. La fel, o măsură ar putea fi modul în care nu tragem concluzii şi nu lansăm judecăţi definitive doar după ce citim un text. Putem măsura calitatea cuvintelor noastre prin empatia pe care o arătăm autorului, prin deschiderea cu care acceptăm o altă părere fără să demonizăm sursa ei. Prin tăcerea necesară atunci când nu avem nimic mai bun de zis. Pentru că, aşa cum spune Gurdjieff, fie că înţelegem, fie că nu înţelegem punctul celălalt de vedere, prima noastră reacţie nu poate fi să nu fim de acord. Ce ar fi să apreciem în mod explicit o altă părere pentru diversitatea ei şi pentru ce ne învaţă?

„Dincolo de corect şi greşit există un câmp. Ne întâlnim acolo.” (Rumi)

Rumi a formulat jucăuş: suntem cu toţii co-autori ai tuturor gândurilor şi textelor lansate în univers. O adevărată încercare de a ieşi din „cutia” dihotomiei şi a separaţiei poate fi dialogul care nu urmăreşte să stabilească binele sau răul, ce e corect sau greşit. Un text sau comentariu care explorează şi încearcă să înţeleagă cuvintele şi faptele aşa cum sunt ele, acceptând misterul celor care le spun şi le fac.

Hai să ne întâlnim (metaforic) pe un câmp. Sau pe un luciu de apă pe care, printre valurile pe care le producem cu „pietrele” pe care le aruncăm, e omniprezentă înţelegerea că orice cuvântare e o simplă, limitată şi incompletă încercare de a capta şi exprima esenţa vieţii pentru o secundă.

P.S. Textul e o reflecţie la comentariile primite la ultimul articol scris pentru TOTB.

Anunțuri
3 comentarii
  1. Gab a spus:

    Ți-am căutat articolul pe TOTB, dar n-am reușit să îl găsesc.

    În altă ordine de idei, am publicat luna trecută o paralelă interesantă între dialog și dezbatere.

    Mai îmi fac și eu reclama 🙂

  2. Gab a spus:

    Eee… L-am citit aici, articolul cu pricina. Mie mi s-a părut destul de simpatic.

    LOL, ce proști. Se leagă de faptul că poza nu se potrivește cu articolul, și control freak nu înseamnă controlfrica. Mda, asta zice totul.

    În altă ordine de idei, e interesant cum toată lumea a înțeles din controlfrică faptul că controlul se face prin frică (chiar n-am avut chef să-mi bat capul pentru evitarea cacofoniei), dar eu încă de la început din controlfrică am înțeles că frica generează dorința de a controla.

    Ce chestie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: