Invitaţie la viaţă (fără de moarte)


(text scris pentru hotnews.ro/TOTB intr-o discutie pro si contra pedepsei cu moartea. nu stiu ce parere sa am despre comentarii si rezultatul votului)

Viaţa este sacră. Să nu ucizi / să protejezi viaţa – înţelegem cu toţii principiul respectiv. Dincolo de dogme ştim din propria trăire că viaţa trebuie protejată. Învăţăm asta ca părinţi şi copii. Ne materializăm / întrupăm pe pământ pentru a experimenta viaţa în toate formele ei. Suntem inter-dependenţi, conectaţi profund unii cu ceilalţi şi totodată avem poveştile şi experienţele noastre unice, individuale. Momentele de viaţă pe care le trăim sunt ceea ce creăm şi atragem înaintea noastră prin faptele şi gândurile noastre. La acţiunile noastre se adaugă faptele şi gândurile celorlalţi semeni într-o legătură permanentă. Astfel experienţa de viaţă (sau moarte) a unuia dintre noi este cât se poate de individuală şi de comună în acelaşi timp.

Strămoşii noştri daci alegeau pe cei mai viteji dintre ei pentru a fi trimişi în solie la Zamolxes. Era o mândrie şi bucurie să fii ales pentru o astfel de misiune; era o ruşine dacă solul aruncat în suliţe nu murea şi se dovedea nevrednic de sarcina încredinţată de comunitate. Moartea era văzută (la fel ca în multe alte culturi) ca o trecere spre o altă lume. La fel ca naşterea.

Pornind de la aceste realităţi e un non-sens să pedepsim pe cineva cu moartea! Moartea poate fi exact contrariul, eliberarea pentru cineva care suferă pe pământ. Care e pedeapsa atunci? Dacă cineva omoară o altă persoană (şi se „califică“ pentru a fi condamnat la moarte) e pentru că nu ştie încă să trăiască. Societatea şi comunitatea trebuie să-l/o sprijine să înveţe, să-şi descopere sinele şi drumul în viaţă. Spiritul e „mort“, trebuie ajutat să (re)învie. E nevoie de un alt sistem educaţional, de primenirea aplicării valorilor spirituale, de reformarea „justiţiei“. Întrebarea corectă e deci „Ce trebuie să facem pentru a crea toate condiţiile pentru ca indivizii să se dezvolte armonios, în deplinătatea potenţialul lor?“. Atenţia noastră e greşit concentrată pe efecte, nu pe cauze.

A dori legiferarea condamnării la moarte dovedeşte cât de puţin înţelegem modul complex în care suntem conectaţi şi care sunt efectele acţiunilor noastre. Căutăm vinovaţi oriunde în afara noastră şi ne exonerăm de responsabilitatea participării la un sistem în care am instituţionalizat competiţia agresivă şi dihotomiile ca mod de viaţă. Condamnăm la moarte pentru a scăpa de fapt de această responsabilitate? Şi apoi, vrem cu adevărat să conferim statului puterea de a decide cine şi cum să trăiască sau să moară? De ce ar reuşi statul să facă lucru ăsta bine, când are dificultăţi evidente în a gestiona probleme aparent mai simple ale societăţii?

A ucide pe cineva nu e un act retractabil şi au existat suficiente sentinţe greşite, care nu au putut fi corectate. Nu ajută pe nimeni şi e doar un gest iluzoriu de justiţie, fără ca faptele incriminate şi circumstanţele să fie cu adevărat înţelese şi transformate. Condamnarea la moarte alimentează un cerc vicios în care „agresorul“ devine „victimă“. Suferinţa existentă nu va putea fi vindecată/reparată prin omorârea uneia dintre părţi.

De ce omoară oamenii (majoritatea bărbaţi) alţi oameni? Ce anume din comunitate/societate  favorizează crima? Cum putea fi prevenită? Cine a fost implicat? Ce-ar fi să punem mai multe întrebări pentru a înţelege şi a vindeca, în loc să dăm un verdict final de judecată?

Câteva resurse de reflecţie:

Vizual: filmele „Redemption: the Stan Tookie Williams Story“ şi „The Green Mile“, cu diferite perspective ale condamnaţilor la moarte care fie sunt nevinovaţi, fie au înţeles cum să transforme suferinţa cauzată lor şi altora.

Practici de succes:

Proiectul Alternative la Violenţă (AVP Project) – un proiect început în Statele Unite în anii ’70 pentru a ajuta deţinuţii să depăşească tiparele violente din vieţile lor.

H’o pono pono (“a îndrepta lucrurile”) şi Cercuri de Vindecare – practici vechi din Hawai’i şi Oceanul Pacific în care accentul se pune pe justiţia reparatorie: ascultarea tuturor poveştilor celor implicaţi într-un act care a cauzat suferinţă, asumarea responsabilităţii tuturor celor implicaţi direct sau indirect, respectiv vindecarea traumelor membrilor comunităţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: