despre control şi abandon


Anul ăsta am învăţat despre energia blocată în procese sociale şi individuale. Energia divină, viaţa, Dumnezeu, energia universală, sacră, creatoare. Mai multe nume, acelaşi fenomen. Sau proces.

Noi nu controlăm energia, nu o producem, nu o putem opri sau porni. O canalizăm, stocăm (pe termen redus) şi folosim, şi atât. Suntem, dar verbul nu e niciodată  static. Controlul e o iluzie pe care o ridicăm la rang de religie în aproape tot ce facem: educaţie, ştiinţă, economie, industrie, limbaj. Civilizaţia materială e construită pe nenumărate monumente statice ale energiei: obiecte, lucruri, tipare, multiplicări dorite identice. O materializăm în „ceva” care devine un „obiect în proprietate”. Iluzia stăpânirii energiei. Or ea e fluidă, curge, se modifică…transcende barierele materiale.Nu poate fi „deţinută”.

Mi se pare acum mult mai util să privesc blocajele lumii din perspectiva asta. Să caut să înţeleg tiparele şi dinamicile energiei vieţii, formele ei de manifestare, care e rolul şi locul meu în proces, cu spaţiu-timpul aferent, care poate fi influenţa mea asupra procesului.Fiecare „moarte” e o „naştere” şi invers, într-o înşiruire infinită şi jucăuşă de manifestări ale energiei, influenţate de intenţia noastră şi totodată de intenţiile altor entităţi. Sunt fascinat de observaţiile astea la nivel social: să priveşti totul prin prisma unui continuum, judecând cât mai puţin, observând cât mai mult.

Un om „nebun” pierde de fapt controlul asupra fluxului de energie puternic; îl percepe dar nu mai are instrumentele pentru a-l canaliza. Mintea devine confuză şi în setea ei de control, nu mai poate face diferenţa dintre real şi imaginar. O societate „bolnavă”, „nebună” are blocaje energetice similare pe multiple niveluri. Blocajele se manifestă prin comportamente etichetate „violente”, „antisociale” etc. Pierdem controlul sau de fapt începem să trăim adevărul că nu controlăm nimic? Şi adevărul ăsta e greu de digerat. Dacă ne consacrăm energiei vieţii / lui Dumnezeu, ne revenim la echilibru. Dacă nu, suferinţa continuă.

La fel ca atunci când te trage vârtejul sub apă…cu cât te lupţi mai tare, cu atât îţi pierzi forţele şi te îneci mai repede. Dacă te abandonezi pentru un moment, curentul te duce la fundul apei şi ieşi apoi singur. Ai curajul să te abandonezi?  Să renunţi la control? Ca individ şi societate?

Realitatea ne dă peste nas. Titlurile de proprietate, telecomanda de la care acţionăm orice cu un buton, întrerupătoarele – sunt iluzii. Funcţionează pentru o minte care crede doar în utilitatea lor şi nu percepe şi straturile profunde / subtile  ale universului. Status quo-ul unic este că totul este (în) schimbare şi ăsta e cel mai mare dar al vieţii, pe care nu îl putem schimba. Doar accepta. Sau nu.

Am mai învăţat că e bine să ceri ajutor când castelul de cărţi de joc se năruie. Atunci când realizezi că ai „pierdut” controlul, să ceri ajutor să accepţi situaţia. Mi s-a întâmplat să fiu într-o situaţie în care nu aveam absolut nici un control asupra procesului şi totodată aveam nevoie de mult ajutor pentru a diminua suferinţa mea şi celor implicaţi. Am înţeles că distanţa dintre raţiune şi pierdutul minţii e foarte mică.

Mă consacru deci lui 2011 şi primesc cu bucurie tot ce îmi aduce. Desigur, lista mea de intenţii e gata deja şi ea 🙂

Anunțuri
2 comentarii
  1. Salut.

    Sunt cumva curios care sunt mecanismele prin care ajungi să percepi energia.
    O poţi percepe oricum sau doar atunci când este blocată? E vorba de a observa comportamentul oamenilor generat de conflictele interne sau este ceva mai ezoteric?

  2. Sab-Ina a spus:

    Am devenit cred sensibil la ambele. Prin practici gen reiki sau taichi simt energia manifestată în/prin corp. Blocajele le simt ca „supra-încălziri” ale „circuitelor”. Corpul îmi spune în ce zonă are nevoie de fluxul energetic.

    Violenţa o consider la fel: o exprimare a unui blocaj, o căutare a armoniei (chiar dacă nu prefer calea asta). Atunci când nu mai ai nici o altă soluţie, recurgi la ea pentru a trece „dincolo” de blocaj. Conflictul – ca stare de exprimare a energiei – e acolo de mult timp, violenţa e doar un climax în proces. Ele nu sunt egale.

    Simt şi observ şi când cineva mă atacă într-o discuţie de exemplu, chiar dacă atacul e subtil şi inconştient pentru interlocutor. Câteodată e foarte comic să stau centrat în realitatea mea interioară şi să observ cum decurge „atacul” şi „apărarea”. Lucrez de ceva vreme cu practici de „aikido mintal”…si vreau sa iau şi cursuri de aikido fizic 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: