arhivă

gen si parteneriat

– Despre cum nu dau o doula pe 10 doctori-

Proaspat intorsi in tara dupa ce tocmai intalnisem un cuplu superb in Africa de Sud, care se pregatea pentru nastere acasa, ni s-a parut firesc si frumos sa incercam acelasi lucru si noi. Respingerea abordarii nasterii in spital a venit natural, ca alegere de viata congruenta cu felul in care traim. Decizia a fost inspirata si de tot mai multe povesti despre nasteri in final nefericite si traumatizante in spitale. 

Printre primele persoane noi pe care le-am in talnit la intoarcerea in tara a fost o doula, afland astfel si ca exista asemenea vocatii: „insotitoare spirituala in procesul nasterii“. Nu auzisem de asa ceva si nu aveam nici o idee despre ce face o doula cu adevarat dar am avut incredere ca – daca vrem nasterea ca proces si spiritual de crestere- este ceva care cu siguranta ne va prinde bine.

Pregatirea in sine a fost un proces superb de lucru cu fricile personale si colective vizavi de nastere.

La fiecare frica de-a mea despre proces, doula avea doar cuvinte de incurajare, spuse insa atat de natural, incat incet-incet au lucrat in interiorul meu: „ai incredere in corpul tau, stie ce face“, „asculta ce iti spune corpul“, „conecteaza-te la tine si la bebe“. La fiecare pas important din sarcina – nevoi alimentare si carente de minerale, ecografe, analize despre riscuri – doula imi recomanda solutii naturale bazate pe plante sau imi argumenta cu studii de specialitate daca testele standard sunt sau nu utile. De la ea am primit cartea „Sacred Birthing“, care ne-a inspirat decisiv si ne-a dat o ancora spirituala puternica.

Stiam ca nu vom gasi moase usor in Romania, in lipsa cadrului legal care sa le permita sa asiste nasteri acasa. In acel moment nici nu aveam o „acasa“. In orice caz, ideea se infiripase deja si am inceput sa ne pregatim cautand persoane resursa, carti, sprijin.

Am fost placut surprinsi sa descoperim asociatia Mame pentru Mame si povestea celor doua nasteri acasa ale Anei Maita; a urmat apoi povestea mediatizata a Dittei Depner asistata acasa de un medic obstetrician. Am aflat si de alte femei fara povesti mediatizate care erau la a treia, a patra nastere acasa, sau altele care erau hotarate sa incerce pentru prima oara. Evident un mic curent se consolida in Romania si ne simteam mai putin singuri, desi sprijin concret nu prea eram siguri ca putem avea.

Am fost de doua ori la inceputul sarcinii la control la o clinica privata; de ambele dati am avut senzatia ca e inutil sa astept la coada si am avut impulsul sa plec inainte de a intra in cabinet. Mediu curat, doctori si moase politicoase, si totusi cele 15-30 de minute de consult si conversatie, lungite de mine prin intrebari, nu mi se pareau deloc satisfacatoare pentru ceea ce aveam eu nevoie. Dublu si triplul test le-am refuzat, avand sub 35 ani si afland ca oricum testele astea sunt in general fals pozitive, iar doctorii cu adevarat nu au ce face decat sa recomande intrerupere de sarcina. Multumesc, nu!

Cu fiecare persoana intalnita cu care abordam subiectul, fie ca era cadru medical sau nu, conversatia se transforma rapid in dezbatere.

In familia mea cu doua surori proaspete mamici am mentionat la un moment dat dorinta de a naste acasa; aceasta a fost intampinata cu atata vehementa, incat ne-am dat seama ca nu avem energie sa convingem pe nimeni ca e cea mai buna optiune pentru noi. Mai ales pentru ca ne-am pregatit pentru nastere acasa si cautat sprijin pana in ultimul moment.

Pe parcursul sarcinii am cochetat cu tot felul de idei si locatii pentru nasteri: Constanta sau Brasov unde exista clinici private in care se poate naste in apa sau Olanda unde avem prieteni si unde se naste foarte mult acasa. Toate cazurile insa ar fi implicat calatorii de multe sute sau mii de kilometri, iar intrebarea „de ce am face asta?“ devenea tot mai clara, ca si firescul nasterii acasa.

In ultimul trimestru am gasit o moasa din Romania care ar fi fost dispusa sa inceapa cu noi travaliul acasa si cu dilatatie maxima sa mergem apoi la spital. Riscurile profesionale mari la care s-ar fi expus, plus riscurile la care considera ca expunea fatul erau prea mari pentru ca ea sa se angajeze la a sprijini o nastere acasa in totalitate. Mi-am spus ca daca totul merge bine, nu ma scoate nimeni din casa cu dilatatie maxima pentru a ajunge exact in locul in care nu doream deloc sa ajung. Era clar ca avem nevoie de multa liniste, incredere, experienta si calm in proces, nu de alte frici proiectate din alte experiente.

In saptamana 36 am gasit o moasa din strainatate dispusa sa ne ajute, cu care am rezonat foarte bine fata de procesul nasterii. Abordarea ei era axata in genere pe interventie doar daca ar fi fost absolut necesar.

Ca sa ajunga la noi, moasei ii erau necesare cam 4 ore; tot cam atat iar fi luat si doulei. Mai aveam alaturi de noi o prietena clarvazatoare practicanta de terapii alternative, care m-a pregatit constant in sarcina si aproape saptamanal in ultima luna. Prezenta ei in proces ne-a dat din nou multa incredere ca, in cazul in care apar riscuri de care nu ne dam seama, vom primi ajutor si din alte sfere pe care contam de altfel mai mult decat pe ajutor medical.

In ultimele 3 luni am lucrat aproape zilnic cu meditatii de relaxare asociate cu nasterea prin autohipnoza, practic o relaxarea profunda cu vizualizare si cateva tehnici de respiratie care au continuat sa imi creasca nivelul increderii in proces si sa disipeze fricile. Chiar daca in nasterea propriu zisa tehnicile respective nu au avut la fel de mult sens – numaram de trei ori mai mult si contractia nu se mai termina – perioada de pregatire a fost superba ca proces de abandon al controlului si lucru cu fricile personale si colective.

In saptamana 36 am fost la ecograf, totul era in regula. Din acel moment am tot asteptat cu anticipatie, trecand saptamanile prin 37, 38, 39, 40. Ma simteam bine, vazand ca nu mai nasc imi gaseam tot felul de ocupatii din seria aranjarii cuibului. La incheierea saptamanii 40 am mers la un control de rutina pentru monitorizarea fatului, la o clinica privata, si am facut imprudenta sa ii spunem medicului ca noi ne pregatim de nastere acasa. Am fost coplesiti imediat de un discurs al unui medic (destul de tanar de altfel) despre imensele riscuri la care ne expunem si contrarecomendarile lui (pe care nu le cerusem). Am incercat de cateva ori sa il oprim, multumindu-i pentru grija. Faptul ca specia umana reusise sa populeze planeta multe milioane de ani fara teste NST si amniocenteze la fiecare 2 zile din saptamana 39, dupa recomandarea sa, nu parea sa cantareasca deloc in ecuatie fata de riscurile enorme care pot aparea de la un mooment la altul. Nu parea sa conteze prea mult nici faptul ca o sarcina normala merge pana la 42 de saptamani inclusiv si cu cat fatul sta mai mult in uter cu atat este mai bine echipat pentru viata dupa nastere. Desi am intrat foarte relaxata in cabinet, curioasa de procedura, odata pusi eletrozii pe burta pentru testul NST care monitorizeaza bataile de inima ale fatului, am simtit o alerta si tensiune automata. Sa fac asta o data la 2 zile parea o absurditate – financiara si emotionala in acelasi timp. In plus, amniocenteza ca procedura invaziva nu era o solutie acceptabila. Toate analizele din timpul sarcinii iesisera foarte bine, cu mici carente corectate prin alimentatie si suplimente naturale (corpurile noastre asimiland extrem de putin din toate suplimentele de sinteza, de tipul 30 in 1 existente pe piata). Placenta avea aspect normal la ultimul ecograf. Am intalnit mamici care din saptamana 38 mergeau aproape zilnic sau la doua zile la control, inclusiv trecand granita in Ungaria, la clinici cu servicii mai bune decat la noi. Ce stres aditional trebuie sa fie si asta pentru bebe si mama, sa verifici aproape zilnic ca totul este in regula din saptamana 38 pana in 42! Putine femei au sanse sa ajunga in saptamana 42 dupa recomadarile medicilor, care au un intreg arsenal la dispozitie pentru a grabi / „salva“ procesul.

Am inteles insa atunci mai bine ca toata afacerea in jurul nasterii nu implica doar bani si iar bani pentru teste, controale, suplimente artificiale, onorarii la doctori, ecografe multiple si inutile, inclusiv briz-briz-uri de genul 4D. La mijloc este un intreg sistem – indatorat rationalismului materialist-stiintific – care incearca constant sa submineze intuitia si increderea femeilor in intelepciunea propriului corp. Mai mult, cascada de interventii posibile – grabirea procesului nasterii, initierea / inducerea inainte de vreme, fortarea contractiile cu substante artificiale, cezariana si altele – duce inevitabil la traume pentru noua fiinta in grad mai mare sau mai mic, dupa caz. In loc sa isi aminteasca de unde vine si de scopul mai inalt al vietii, noua fiinta va fi potential ocupata o viata sa isi vindece traumele si sa isi puna intrebari de sens profund la care stiinta inca nu a gasit raspuns.

Iti dai seama mai ales in momentul in care alegi altceva decat sistemul dominant cat de putina libertate avem de fapt in alegerile noastre. Noua ne ramanea sa asteptam linistiti momentul perfect al nasterii care avea sa vina singur.

La sfarsitul saptamanii 41, nici semn de contractii, doar o durere accentuata de spate; intr-o dimineata, fara nici un alt semn, o mica pata maro – semn ca cervixul se pregatea. Am trebaluit toata ziua pentru ca asteptasem deja destul sa se intample minunea si aveam pregatiri pentru iarna de facut

Doula deja simtise ca trebuie sa vina la mine – prin conectarea ei cu bebelusul – si era pe drum – ceea ce ne-a salvat, pentru ca daca ar fi asteptat semne mai clare nu ar fi avut nici o sansa sa ajunga la timp. Ea a ajuns la 7 seara; eu eram in mare verva, obosita de peste zi, insa fara alte semne. Ii scriem un email si moasei inainte sa fac un dus si sa merg sa ma odihnesc.

Planul de odihna nu a avut prea mare sanse, pe la 9 au inceput niste intepaturi puternice despre care doula a spus clar ca nu sunt inca contractii, doar pregatirea cervixului. Cum or fi aratand contractiile m-am intrebat, pentru ca intensitatea nu era deloc mica nici atunci. Stiam si glumisem pe seama faptului ca orgasmul sexual inainte / in timpul travaliului ajuta mult cervixul la dilatare – o alta modalitate in care natura lucreaza singura, si in care viitorul tata este implicat in proces. Pentru noi era deja prea tarziu, intensitate intepaturilor nu mai lasa loc decat de respiratii lungi in asteptarea urmatoarei. Pe la 10 si jumatate sotul meu a iesit la tren dupa prietena noastra terapeuta, care avea sa ajunga aproape de miezul noptii.

Doula a fost foarte discreta, spunandu-mi sa o chem daca vreau sa fie cu mine. I-am cerut sa vina cu trusa magica de uleiuri esentiale si imi amintesc ca a scos un ulei superb, pe care l-am mai cerut mai tarziu in proces: cel de trandafir, esenta feminitatii. A mai fost unul care s-a pierdut in memorie. Mi-a masat usor picioarele cu atat de multa finete si prezenta si dragoste, incat mi-am spus, wow, sper sa avem timp sa ne bucuram si de asta. Intensitatea trairilor a inceput sa se accelereze rapid, inca mai functiona creierul cand am intrebat-o cum pot femeile sa treaca prin asemenea proces in spital; nimic din ce aveam nevoie in acel moment nu parea sa vina din acel mediu. Mi s-ar fi parut un chin sa fiu oriunde altundeva. Aveam un moment atat de frumos cu doula incat nu imi doream sa se termine prea repede, noi doua atunci eram absolut suficiente in proces.

Durerea a devenit tot mai intensa si ceea ce credeam eu ca trebuie sa fie contractii, tot mai dese. In scurt timp nu m-am mai putut concentra pe nimic altceva decat pe respiratie, cu ochii inchisi si mainile pe burta. Numaram cam de trei ori dupa cele invatate si durerea contractiei nu inceta. Cam atat despre ce planuiesti inainte; mai ramanea abandonul in proces, cel mai firesc lucru pe care il puteam face.

Sotul meu si prietena terapeuta s-au intors in jur de miezul noptii, dupa care a inceput periplul cu umplerea piscinii de nascut. Nefiind racordati la retea cu apa calda nelimitata, incalzirea si umplerea piscinei au luat aproape 3 ore. Pe la 2.30 deja abia asteptam sa intru in apa de unde nu am mai iesit decat la 4.30, dupa nastere.

Durerea era atat de intensa incat am gasit o pozitie in care eram confortabila in care am stat ore in sir: in genunchi, sprijinindu-ma cu mainile de marginea bazinului, cu ochii inchisi, deschizandu-i doar pentru a cere apa. Am avut multa liniste in jur, cu lumini difuze, vorbit in soapta. cateva glume, si atat de multa dragoste si finete incat, in ciuda durerii, experienta a fost superba, sacra de-a dreptul. Mica minune a iesit la lumina la 4.25, cu ochii larg deschisi si cu mana dreapta intinsa deasupra umerilor.

Moasa a ajuns la 5 minute dupa nastere, la timp sa imi faca un control delicat la lumina lumanarii pentru a se asigura ca totul este in regula. Desi moasa nu a ajuns la timp, doula, care era singura cu experienta in nasteri anterioare, mi-a transmis mereu multa siguranta si calm. O prezenta formidabila pe care nu as da-o pe zece doctori!

Urmatoarele ore au fost de gratie. Dupa o scurta odihna a tuturor protagonistelor, cu proaspatul tatic comunicand marele eveniment familiei, golind piscina si ocupandu-se de cumparaturi, am petrecut o dimineata superba la ceai, cafea si prajituri vorbind despre experienta tuturor. O atmosfera superba de relaxare, ras si calm fericit care a continuat pentru cateva zile.

Nu a fost nevoie sa ies din casa pentru nimic. Fiind sfarsit de saptamana, medicul de familie a venit abia luni pentru un control de rutina si o adeverinta de nastere spontana acasa, care ne-a ajutat sa obtinem un certificat de nastere de la primaria comunei de care apartinem. Desi nu se mai intamplasera de multa vreme nasteri in sat, ne-a fost usor sa obtinem certificatul fara intrebari suplimentare.

Le uram si altora nasteri frumoase dupa dorinta :o)

„Şi? E cuminte?”, mă întreabă vecina. E a suta oară când aud întrebarea, indiferent că persoana care-i dă drumul mă cunoaşte sau nu. Cu toţii se referă la fetiţa mea de şase luni, de unde realizezez că aşteptarea generală e că micuţii sunt nişte diavoli malefici care-ţi storc nervii până la ultima picătură. Mici răutăţi cu chip de înger, care îţi zâmbesc duios şi când ai lăsat garda jos aruncă un ţipăt care-ţi pătrunde până-n cel mai ascuns cotlon al creierului tău sensibil la decibeli de bebeluş. Asta e norma.

Copiii cuminţi… ei bine, ei sunt o raritate. Prin urmare fiecare întreabă-n stânga şi-n dreapta, da’ dacă găsesc oaia cu lâna de aur – pruncul care e cuminte! Adică nu plânge chiar dacă ar avea un motiv (scutec, foame, dureri, somn), nu se zbate, stă acolo unde-l pui. În plus copilul cuminte nu urlă neîntrebat, nu trage lucruri de pe mese şi dulapuri, nu bagă nimic în gură de pe jos, nu se bagă în bălţi şi nu-şi murdăreşte nici în ruptul capului hăinuţele. Trebuie să recunoaşteţi că mai rar aşa un pitic; legenda spune că a trăit unu’ acu mulţi ani, da’ a crescut mare între timp.

Părinţii (care potrivit prezumţiei de nevinovăţie sunt desigur) cuminţi îi împart deci din start pe copii în răi şi cuminţi (tabere opuse care vor face mai târziu munca psihiatrilor şi psihologilor mai uşoară „A fost un copil aşa de rău când era mic!”). Da’  pe ei cine îi desparte în categorii? A auzit cineva dialoguri între bebeluşi de genul:

„- Ai tăi cum sunt?

– Răi tare! Mă pun să dorm în altă cameră, nu mă iau în braţe dacă plâng, îmi dau doar lapte praf şi mă îmbracă numai în roz!”

Astfel de dialoguri nu există pentru că pruncii noştri cred pentru mulţi ani că părinţii lor sunt perfecţi şi cele mai bune modele de urmat. Cine de la cine are de învăţat?

 

Azi am comentat si eu (cam lung, ca m-am aprins 🙂 un articol de pe Smart Woman despre fluieratul dupa femei in Romania…cititi si restul comentariilor pentru a vedea cateva mostre de „civilizatie” si „cultura”…savuroase!

„Stiinta ne ajuta sa intelegem ca generalizarile sunt imprecise, dar povestea de mai sus vine din experiente personale, nu din laborator! Evolutia ne spune ca unii dintre noi ne aflam pe treapta legii junglei (in care dominatia asupra celorlalti prin forta bruta si exprimarea nevoilor de acuplare domina) iar altii incercam sa experimentam o alta etapa. Una in care parteneriatul dintre sexe e pregnant, in care unitatea e respectata in diversitate si dialogul cu argumente lasa loc si parerii celuilalt. De fapt noi, romanii, ne invartim de-a lungul si latul celor doua stari evolutive si, lucru greu de evitat se pare, ne ciocnim din cand in cand intre noi.

Ca sot, fiu si frate m-am saturat sa fiu in garda pe strada pentru ca unii isi imagineaza ca o femeie este un bun public si ca ii poate face (cel putin verbal) orice vede in filmele porno. Mi-a ajuns sa fiu stresat (in urma unor experiente proprii) totdeauna cand sotia mea calatoreste singura in Romania, stiind ca undeva aiurea sigur exista un barbat care sa incerce sa o atinga (macar verbal) intr-un spatiu public, profitand de faptul ca masculul celalalt (adica eu) nu se vede prin preajma. Am si eu instinctele treze, sunt tanar si in putere, ma uit dupa femei si forme atragatoare. Si atat. Incerc sa-mi concentrez energia asta sexuala (de care multi spun ca sunt controlati in loc sa fie invers) acasa, in a explora cum pot sa-mi iubesc sotia mai bine, mai frumos.

Domnilor masculi, problema e SI la cea care se imbraca-mai-mult-nu SI la cel care ravneste la orice ‘bucata de carne cocotata pe doua tocuri’ care-i stimuleaza simturile si imaginatia. Si pentru ca pe femei nu le puteti controla, de ce nu faceti voi primul (si singurul relevant) pas? De ce nu ALEGETI sa respectati TOATE femeile in public (tocmai pentru ca nu va place ca ele sa generalizeze) si sa nu presupuneti ca ele sunt gata sa se arunce in pat cu voi imediat? Chiar credeti ca vor fi excitate de salopetele murdare cu vopsea si de burtile-de-bere facandu-le cu ochiul de sub tricouri, astea sa fie singurele lucruri care atrag o femeie? Sau trimiterile directe la anatomie? De ce nu gasiti alta tactica? E asta atat de eficienta? Sau de ce nu aplicati tactica fluieratului doar cu femelele ‘voastre’?

Un alt sub-strat e cel cultural, intr-o Romanie bigota si ipocrita in care ne prefacem ca suntem monogami si in acelasi timp acceptam ca norma sociala poligamia (fie ea si temporara). Mi-e teama ca simplul fluierat al baietilor si vesmintele transparent-sumare ale fetelor au un substrat cultural puternic, care le justifica si legitimeaza. Nu cred deci ca trebuie aruncat cu pietre ci purtat mai multe discutii de genul asta. Cu mai multa deschidere.”

8 martie din Ziua Intl a Femeilor destramata tot mai puternic in Ziua Mamelor si a Sarbatoririi delicatetii, gingasiei, puritatii, sensibilatii, tariei, lacrimilor  etc ad nauseam … stereotipe atribuite femeilor. Uitate, neamintite, poate nestiute vreodata sau in mod voit ignorate in multe contexte – de la stiri nationale, la sindrofii de birou, la serbari de scoala – este tocmai esenta sarbatorii, de la inceputurile ei:

O afirmare a drepturilor sociale şi politice ale femeilor  şi a progresele făcute in privinta asta.

Carele va sa zica: unde suntem in ceea ce priveste ideile inca neexpirate complet in multe capete  vizavi de inferioritatea postulata filozofic si practicata socio-economic si politic a femeilor?      Cum stam la capitolul statisticilor conform carora violenta impotriva acelorasi gingase face ravagii, chiar in tara noastra, si cu siguranta chiar in vecini?      Cum sa incurajam si celebram fetele si femeile ca fiinte umane depline si nu doar ca jumatati neterminate destinate sa serveasca etern celorlati?

Activismul social  si politic destramat lasa loc mitului. In schimb  intremat gasim tocmai  Marele Stereotip Esential al Mamei in care femeile sunt prizoniere fara mari posibilitati de rascumparare. ( Daca nu esti mama, fie vei fi  si vei vedea tu forta sacrificiului, fie ti-ai ratat viata).   Urmeaza Grandioasa Eroare a Feminitatii, acea calitate speciala numai a femeilor   pusa pe rug – la propriu si figurat – de milenii  si valorizata doar la ocazii speciale, insa oarecum distorsionata pe alocuri. (Daca  nu porti tortura, pardon tocuri!, si fusta si machiaj si fitze atunci ce femeie esti tu? Pe de alta parte, atentie insa sa nu incurajam dezvoltarea empatiei, sensibilitatii umane si artistice, comunicarii in relatie, exprimarii sentimentelor etc si la jumatatea destinata sa conduca! Musai sa continuam cu mentinerea baricadelor intre barbati si femei, nu de alta, dar mai multa intelegere si comunicare va demonstra ca suntem de pe aceeasi planeta si mai asemanatori decat diferiti).

Miturile si sterotipurile- oricat de frumoase si chiar functionale  pot parea- sunt pline insa de capcane. Nu sarbatorirea mamelor (o minunatie!) e problema ci marele circ de stereotipuri comercializate intens pe tema „feminitatii esentiale” si a eroinelor nedescoperite. Si neintelegerea pe care continua sa o promoveze asocierea stereotipa a unor calitati umane esentiale cu numai jumate din specia umana, cea care nu este valorizata, care nu are acces la putere.

Jumatate de care ne amintim distorsionat de 8 Martie, pentru ca nu cautam in istorie mai multe sensuri si interpretari si pentru ca e mai usor sa ne conformam la tipar decat sa sarim din el.

Prin urmare,  punem in carca femeilor si mamelor si mai multe sarcini: bani pentru mese festive in care barbatii aduc florile si femeile sarmalele si bautura pe care nu o beau ele (ghici cine merge beat acasa la alte femei?),  tinuta pe tocuri si fusta chiar si la -11 grade si altele, felicitarile stereotipe si pana la urma nesincere, completati punctele…

Ce-ar fi sa incropim  o zi in care sa fim mai constienti de istoria pe care o purtam in spate, personal si colectiv, o zi in care sa spunem cu drag barbatilor si una celeilalte:

Dragilor, Dragelor: S-a dus vremea

*mamelor sacrificate pe altarul datoriei in detrimentul dezvoltarii personale,

* Penelopelor credincioase care isi asteapta rabdatoare sotii cu standarde duble,

* muncitoarelor cu norma tripla, de mama si sotie gospodina in timp ce muncitorul se odihneste dupa servici la TV

* fetitelor imbracate in fuste si apoi limitate in a urca in copaci spre deosebire de baieti,

* casatoritelor care rabda violenta de tot soiul doar doar printul o iesi din nou de sub pielea de broasca

Povestea continua: Bun Venit in vremea

* femeilor ca oameni deplini  * sotiilor ca partenere  in relatii in crestere  * fetelor bebe  asteptate cu drag de tati                 * femeilor iubite in fiecare zi  * mamelor care au pace si liniste in familie

* prietenilor si prietenelor, dragostei in care diferentele se pierd sau sunt doar motiv de joc si bucurie

Si toate astea – impreuna, desigur. Ma iertati, o simpla neintelegere daca ati vazut iar diviziune si baricade de aparat, de genul „dar.. ce zici de asta? la asta .. sau … barbati nu te gandesti?”

Pentru ca mama de fapt nu exista fara tata, asa cum parintele nu exista fara copil, asa cum noi toti nu existam decat in iluzie separati unii de ceilalti.

Insa pana vom ajunge la capatul povestii, mai avem mult de impletit in ritmul  intremat-destramat-intremat.

Mosul meu bunic stie si el sa impleteasca ciorapi, nu doar bunicile pot sa faca asta. Insa bunicile, babele, marile mame, si stra-mame au continuat sa impleteasca povestile astea de dragoste si unitate si in conditii vitrege. Pentru ca s-au saturat sa faca asta singure, avem si un 8 martie istoric, in care babele mai moderne sa invite mosii la alte povesti. In mod serios: ori vin ori ii lasa de caruta si se duc cu printii care tin pasul cu vremea.

De la Eva la Ana lui Manole, la Baba Dochia, la Doina de dor, la rasaritul de soare care poarta numele mamei, la intelepciunea Sofiei si dragostea Magdalenei, exista eroine nenumarate de sarbatorit chiar acum de 8 Martie si practicat pe 9, 10, 11, 12.

Cu drag pentru voi!

Ina Curic

Egalitate, inegalitate –problemă veche, răspunsuri noi

Sau

Inegalitatea de gen: problemă în căutare de soluţii

Nefamiliarizaţii cu dezbaterea inegalităţii dintre femei şi bărbaţi găsesc refugiu în faptul că, cel puţin formal, această egalitatea există în România. Ar trebui prin urmare să stăm liniştiţi –

ceea ce ar putea fi posibil dacă nu am cunoaşte formele fără fond, legile care există doar pe hârtie, principiile teoretice care nu au legătură cu viaţa reală a celor mai mulţi şi multe dintre noi.

In general ni se propune un  standard dublu, dacă nu chiar triplu. Da, avem nevoie de egalitate la nivel profesional (deşi aici nu este evident locul si momentul potrivit  pentru a discuta de ce acest singur tip de egalitate dorit în mod obişnuit este departe de a fi o realitate în practică) – la alte nivele însă se pare că această egalitate nu e dezirabilă. Nivele acestea sunt uneori exemplificate prin anumite comportamente sociale alocate bărbaţilor:

– a ne da primele jos din maşină pentru a ne ajuta semenii-bărbaţi să coboare,

– a intra primele într-un restaurant, pentru a-i feri pe ei de privirile hulpave ale unor deja instalate la mese-consumatoare,

-a ceda locul pe scaun domnilor de lângă noi, sau

-a fluiera adolescenţi pe stradă.

Suntem egale la serviciu dar acasă sau când mergem la restaurant sau în diverse alte locaţii este dezirabil ca bărbatul să fie stăpânul iar femeia delicata/lipsita de apărare/fragila sau mai puţin blând spus – dar in fond prin antonime pentru termenul de stăpân – servitoarea/slujitoarea/inferioara.

E discutabil în ce măsură comportamentele sociale descrise mai sus sunt cele mai elocvente pentru dezbaterea inegalităţii dintre bărbaţi şi femei, deşi cu siguranţă ne pot da câteva idei. Primele trei comportamente fac aluzie la inegalităţile care „ne convin” şi flatează (sau ar trebui să o facă), la domeniile în care îi vrem pe bărbaţi „stăpâni”.  Chiar dacă asemenea comportamente sunt în esenţă întemeiate pe prezumţia slăbiciunii femeilor, a incapacităţii acestora, a fragilităţii şi a nevoii permanente de a fi apărate, aceste idei sunt în general ignorate păstrându-se doar aparenţa de galanterie. Pe de altă parte, cu siguranţă multe dintre noi am făcut exact ceea ce pare extrem de bărbătesc în primele trei exemple în situaţii de viaţă mai mult sau mai puţin obişnuite: poate era vorba de fratele mai mic, de bunicul în vârstă, de vreun domn invalid etc, etc. În ceea ce priveşte a patra idee – fluieratul pe strada -, chiar dacă este apanajul bărbaţilor, cu siguranţă cei mai mulţi nu practică fluieratul după adolescente, asociabil mai curând cu prostul gust decât cu bărbăţia.

Inegalitatea dintre bărbaţi şi femei nu se reduce însă doar la galanterii şi comportamente de prost gust. Ea este în esenţă o inegalitate de putere care se manifestă în nenumărate moduri. Această inegalitate persistă în minţile multora dintre noi într-o măsura atât de mare încât conceptul în sine de putere devine sinonim cu „bărbat/ bărbătesc„. Dacă la ora de literatură ar fi vorba de Vitor Lipan s-ar putea spune simplu că era un bărbat puternic. Pentru că e vorba de Vitoria Lipan este mai greu de recunoscut în ea femeia puternică astfel încât această incapacitate mentală produce perle şcolăreşti şi nu numai de genul „femeii bărbăteşti” ridicând îngrijorarea celor care se împotrivesc din start „extremelor” pe care mişcarea pentru egalitate de gen le conţine fără a acorda spaţiu pentru ca această egalitate să devină reală.

Inegalitatea se manifestă şi prin violenţa împotriva femeilor, plată inegală pentru muncă egală, limitarea accesului la luarea deciziilor,  povara dublă pentru femei în sensul responsabilităţilor unui loc de muncă adăugate celor ce ţin de gospodărie şi creşterea copiilor, dezumanizarea şi folosirea corpului ei ca obiect  pentru a face reclamă la diferite produse, perpetuarea unei relaţii de proprietate în care femeia este obiectul exercitării puterii bărbaţilor, reproducerea prejudecăţilor conform cărora femeia este incapabilă să gândească raţional, să aibă funcţii de conducere sau este preocupată doar de nimicuri precum aspectul fizic. Tiparele inegalităţii de gen sunt extrem de rezistente la schimbare şi cele mai multe persistă de secole, multe dintre concepţiile care au alimentat de-a lungul timpul inferiorizarea femeii fiind mai subtile în contemporaneitate fără să fi dispărut însă din viaţa socială. Dacă numeroasele femei care s-au mobilizat de-a lungul timpului pentru a cere drepturi egale ar fi aşteptat pur şi simplu ca bărbaţii şi societăţile patriarhale să recunoască capacităţile şi meritele noastre, nobleţea si sprijinul nostru, am fi încă în situaţia în  care nu am avea dreptul la educaţie, nu am avea drept de vot sau de muncă, singura calitate care ne-ar face necesare ca fiinţe fiind reproducerea speciei.

Depinde ce alegem din ideea egalităţii dintre femei şi bărbaţi şi dacă vrem să depăşim nivelul superficial al îngrijorărilor nefondate pentru a lucra la eliminarea formelor  de manifestare grave ale acestei inegalităţi. Nu trebuie deloc ca primele să preia toate năravurile celor din urmă şi să se masculinizeze pentru a nu mai putea deosebi apoi femeia de bărbat şi bărbatul de femeie. Egalitate de gen nu înseamnă renunţarea la răsfăţ, alint, romanţă şi tandreţe. După toate probabilităţile cuplurile care au relaţii echitabile, partenerii situându-se pe poziţii de putere egale în care ambii discută şi iau decizii, ambii sunt tandri şi îşi arată afecţiunea, ambii se implică în treburi de gospodărie şi creşterea copiilor, ambii au libertatea de a-şi urmări visele în materie de profesie sunt mult mai sănătoase din punct de vedere social şi mai fericite în interior decât cuplurile care au relaţii abuzive, în care unul porunceşte şi altul execută, unul ia decizii în timp ce al doilea se supune, unul ridică pumnul şi celălalt îl primeşte, unul se întoarce de la serviciu pentru a se odihni şi citi ziarul iar celălalt continuă să muncească pregătind masa, curăţând casa şi îngrijind  familia, sau unul are libertatea de a lucra în timp ce al doilea e cantonat în munca de îngrijire a gospodăriei. A fi egală cu bărbatul nu înseamnă nici a căra singură sacul de cartofi aşa cum par să creadă unele vedete TV în România ci a nu fi considerată incapabilă şi inferioară din punct de vedere social pentru că forţa ta fizică este mai mică.

Egalitatea se referă în primul rând la drepturi şi oportunităţi, nu la forţa fizică şi la puterea pumnului. Problema nu constă în diferenţele biologice dintre femei şi bărbaţi caracteristice speciei umane ci în diferenţele construite social care ataşează valori diferite indivizilor în funcţie de sex şi care sunt dependente de anumit spaţiu cultural şi temporal ceea ce înseamnă şi că pot fi schimbate.

Poate ar fi o idee bună să lăsăm pentru moment formele fără fond ale româncei care e egală cu românul, să nu ne mai mulţumim cu ideea că în spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie si să lucrăm in schimb la egalitatea reală dintre bărbaţi si femei.

Am putea:

– crea spaţii de dialog în care atât femeile cât şi bărbaţii să poată discuta provocările zilnice din perspectiva relaţiei inegale de putere care există între sexe,

– lucra la identificarea modurilor de manifestare concretă a inegalităţilor de gen în România şi a concepţiilor care le alimentează,

– încuraja introducerea educaţiei sensibile la gen în şcoli,

– propune introducerea problemei diferenţelor si inegalităţilor de gen pe agenda partidelor politice,

– implica organizaţii, instituţii de stat, mass media în campanii pentru conştientizarea si eliminarea discriminărilor pe considerente de sex,

– colecta propuneri concrete despre ce se poate face pentru a construi relaţii egale între bărbaţi si femei la toate nivelele,

– pregăti specialişti care să scrie si vorbească despre inegalităţi de gen reale fără să rămână la nivelul superficial al opiniilor personale si analizelor trunchiate.

Cu siguranţă am avea mai multe idei pentru discuţie!

Ina Curic

Femeia şi aspectul comercial

Te-aş lua de tot că ai aspect comercial bun”

Conversaţie la autostop

Cele mai multe femei tinere au complexe teribile in legătură cu aspectul fizic în general în adolescenţă, însă din ce în ce mai mult şi la alte vârste, atât înainte cât şi după perioada critică pentru construirea imaginii de sine care e adolescenţa. Orice apreciere, comentariu pozitiv, compliment cu privire la modul în care arătăm ne face automat să ne simţim bine, ne flatează, ne bucură.

Comentariile care se vor pozitive transmit însă uneori şi alte idei, valori, principii dincolo de simpla apreciere a frumuseţii – operaţiune prin excelenţă subiectivă. Ca fete/femei la autostop, de exemplu, sau la şcoală, la serviciu, în vacanţe – nu puţine dintre noi se confruntă cu propuneri amoroase, comentarii şi complimente de diverse tipuri. Unul din comentariile recente pe care prezenţa mea la autostop le-a declanşat din partea unui co-autostopist bărbat a fost“Te-aş lua de tot că ai aspect comercial bun”. Mi-am amintit de complexele mele din liceu şi chiar şi atunci, fără o perspectiva critică asupra stereotipurilor legate de femei şi bărbaţi, ideea că am “aspect comercial bun” tot mi s-ar fi părut suspectă şi puţin flatantă. Eram convinsă de la 15 ani că nu contează „ce le place bărbaţilor la femei” fiindu-mi clar că nu ei trebuie să fie mulţumiţi de corpul meu ci eu însămi. Cu siguranţă însă nu aş fi putut înţelege atunci implicaţiile acestei afirmaţii.

Standardele de frumuseţe feminină – imposibil de atins în practică de către marea majoritate şi varietate a femeilor reale pentru simplul motiv că sunt nerealiste – nu ne lasă prea multă libertate în a ne defini modele de feminitate mai uşor de atins şi a aprecia şi accepta diversitatea corpurilor umane. Uneori aceste standarde devin însă foarte flexibile, fără a fi deloc în avantajul nostru. În general aspectul acesta comercial este important pentru că atrage atenţia sexuală a bărbaţilor. Paradoxal însă, deşi “aspectul comercial” este considerat cel mai important la prima vedere – apreciere-cântărire-măsurare femeia ca marfă, femeia care vinde orice a unei femei de către un bărbat (remarcaţi suprapunerea acestor acţiuni şi peste cazurile în care este vorba de mărfuri non-umane) în foarte multe cazuri în fapt acesta nu contează. Pentru că, nu-i aşa, în cultura populară a bărbaţilor ahtiaţi după favoruri sexuale şi rapizi în a transforma femeia în obiect, toate femeile sunt la fel de la brâu în jos, şi “dacă e prea urâtă, îi pui o pungă în cap”. Fustă să fie.

Ca femei suntem în multe instanţe evaluate automat ca o marfă, ceea ce îndreptăţeşte şi considerarea noastră drept bun de consum. Traficul de femei, o realitate extremă pentru milioane de femei din toată lumea, porneşte tocmai de la premiza că femeile sunt bunuri care pot fi cumpărate şi vândute, exploate şi abuzate după bunul plac al cumpărătorilor-proprietarilor. Această concepţie – ca şi cea referitoare la prostituţie ca “cea mai veche meserie din lume” care spune textual că prima femeie a fost prostituată şi sugerează implicit că orice femeie este o târfă in esenţă – nu afectează însă numai femeile traficate sau care se prostituează, ci şi pe fie care dintre noi în moduri mai subtile.

O femeie prezintă interes în diferite contexte atâta timp cât îşi intră în rolul de marfă bună de consum şi oferă favorurile sexuale cerute; in cazul în care nu o face, indiferent cât de atractivă ar fi după standardele general acceptate, pierde orice urmă de interes, devenind in schimb “rea”, “nerezonabilă”, “fraieră”, neştiind ce pierde şi nereuşind să se distreze sau! M-am intrebat deseori de ce nu caută unii bărbaţi nişte scorburi dacă tot ce au nevoie este de “o gaură” la care reduc femeia pentru a-şi satisface o nevoie în fond fiziologică de descărcare de tensiune sau mai curând nevoia de control şi dominare a altor fiinţe umane considerate inferioare. Pentru că eu, ca femeie, îngroş cu siguranţă rândul multora care nu ne simţim deloc flatate că suntem alese şi considerate “bune”/“bunoace” pentru astfel de întreprinderi.

Halal opţiuni între a fi vrăjitoarea cea rea şi “scorbură”. De fapt, cred că încep să simpatizez cu vrăjitoarele.

PS. Mulţumesc celor doi domni întâlniţi la autostop pe ruta Bacău – Suceava, care mi-au reamintit aceste lucruri.

Ina Curic

2003

Raporturile de gen în contextul societăţii româneşti

România a fost izolată de schimbările dintre sexe din ţările vestice între anii 1960 şi 1970 – schimbări care au angrenat mereu altele în deceniile următoare – avem mai mult de recuperat în această sferă, la noi problemele depăşind cadrul ideologiei şi extinzându-se considerabil în sfera economico-socială.

Chiar dacă ceea ce a fost mai greu a fost obţinut: accesul la educaţie, dreptul la vot, accesul în diverse profesii şi meserii şi altele, rămân de înfruntat concepţiile tradiţionale, anacronice, stereotipe şi sexiste la adresa femeilor care au eşuat să se schimbe în acelaşi ritm alert care a caracterizat angrenarea femeilor în spaţiul public.

1.1 Sloganul egalităţii femeilor cu bărbaţii în perioada regimului totalitar

Din punctul de vedere al situaţiei femeilor, perioada postbelică şi începutul regimului comunist se caracterizează, într-o primă etapă prin intrarea masivă a femeilor în câmpul producţiei, munca salariată a acestora asigurând atât un nivel de trai mai ridicat pentru familie cât şi, cel puţin teoretic, creşterea încrederii femeii în capacitatea ei de a participa la viaţa socială. Perechea simetrică alcătuită din bărbatul cu ciocanul şi femeia cu secera din sculptura „Muncitorul şi agricultoarea” aparţinând artistei Vera Mukhina se constituie într-o imagine care a devenit simbolul egalităţii între bărbaţi şi femei sub socialism. Statul român, urmând îndeaproape modelul sovietic, susţinea principiul egalităţii de gen ţintind să arate lumii întregi poziţia înaltă ocupată de femei în societatea socialistă. Sloganele declarate în această privinţă aveau însă puţină acoperire în situaţia reală a acelor ani, neexistând structurile care ar fi trebuit să susţină egalitatea şanselor între bărbaţi şi femei. Ideologie de stat încuraja participarea femeilor în rândul forţei de muncă, însă afluxul acestora pe piaţa muncii trebuie explicat în primă instanţă în termenii nevoilor economice personale, ale familiei, ale statului mai curând decât în aceia ai aderării la principiile socialiste. Această „egalitate” nu a creat o condiţie mai bună pentru femei şi nu a generat mai puţin sexism.

Drepturile, dintre care cele mai multe formale, pe care femeile le-au câştigat şi obligaţiile pe care au continuat să le aibă nu s-au exclus reciproc. Reversul intrării lor pe piaţa muncii s-a constituit ca împovărare a acestora cu „dubla corvoadă” a producţiei şi a reproducerii, cu toate că era vorba despre o împovărare dublată de retorica emancipării. Astfel posibilităţile femeilor de a găsi timp pentru dezvoltarea profesională în paralel cu îndeplinirea unei slujbe cu normă întreagă şi a sarcinilor domestice erau neglijabile. În plus deşi clama egalitatea de gen sistemul glorifica în acelaşi timp maternitatea, popularizând modelul familial tradiţional caracterizat prin relegarea femeii în perimetrul căminului, distribuţia inechitabilă a sarcinilor dintre soţi şi, implicit, supraîncărcarea soţiei, autoritatea absolută a bărbatului şi dependenţa economică şi psihologică a femeii, privarea soţiei de putere de decizie, aceasta fiindu-i restrânsă la domeniul domestic şi educaţia copiilor.

Tradiţiile patriarhale ale familiei rurale au întreţinut idealul femeii supuse, fără preocupări personale în afara familiei şi care se „sacrifică” renunţând la realizarea profesională spre binele copiilor, al familiei, al societăţii socialiste. Statutul de mamă era intens valorizat în detrimentul urmăririi unei cariere, valorile tradiţionale prezente în grad înalt la nivelul conştiinţei comune predicând pretenţii limitate pentru femei la cadrul domestic.

Pornind de la aceste consideraţii privind posibilităţile reale ale femeilor de a activa în viaţa socială şi stereotipurile tradiţionale care circulau cu importante consecinţe acţionale, simbolul egalităţii de gen preluat din cultura sovietică poate fi reinterpretat identificând femeia, figura Agricultoarei, cu viaţa la ţară, asociată cu înapoiere, pasivitate şi activităţi de întreţinere, în timp ce bărbatul, Muncitorul, reprezintă oraşul, industria şi puterea.

O altă consecinţă importantă a intrării masive a femeilor în economia publică a fost scăderea ratei natalităţii, ceea ce a atras o reacţie violentă din partea statului: interzicerea bruscă şi radicală a avorturilor prin legea din 1 octombrie 1966. Regimul autoritar şi pronunţat pro – natalist al lui Ceauşescu – „Foetusul este proprietatea socialistă a întregii societăţi” – suprapus peste atitudinile şi valorile româneşti tradiţional rurale a creat o atmosferă nefavorabilă ridicării femeilor la un parteneriat egal cu bărbaţii în ceea ce priveşte exprimarea sexualităţii şi exercitarea drepturilor în sfera reproductivă ori în aceea a sănătăţii productive.1 Timp de douăzeci şi trei de ani România a practicat cea mai rigidă politică demografică din lume, oferind între ţările dezvoltate, cel mai mic volum de informaţii privind controlul naşterilor. Practicarea masivă a avorturilor clandestine care a urmat şi evitarea – sub spectrul ameninţării cu închisoarea – a oricăror îngrijiri medicale a avut drept consecinţă importantă creşterea ratei mortalităţii materne la cel mai înalt indice din Europa. Astăzi circa 20% din femeile românce sunt nefertile ca urmare a unor complicaţii ce ar putea fi datorate avorturilor.

1.2 Tranziţia – noi şanse pentru reechilibrarea raporturilor de gen

Anul 1989, marcând dezintegrarea blocului comunist, a dat startul şi în România valurilor de transformări radicale de la regimul autoritar spre o societate democratică. Scopul restructurării, raportată la societate ca întreg, şi incluzând şi relaţiile de gen, depăşeşte sistemul economic presupunând schimbări politice, juridice şi ideologice.

Societatea exista înainte sub greutatea dominaţiei statale totalitare în timp ce în viitor era preconizată extinderea iniţiativei individuale. În timpul perioadei de tranziţie viaţa socială include elemente aparţinând ambelor tipuri de organizare socială iar modelele culturale încorporează stereotipuri şi modele comune vechilor realităţi şi noilor perspective. Implicit, şi femeile reflectă un spectru de valori derivate atât din idealurile socialiste şi colectiviste ale trecutului cât şi din individualismul liberal al viitorului.

Problemele specifice ale femeilor, când nu sunt subordonate problemelor generale ale cetăţenilor, lipsesc din discursul politicienilor noştri fiind lăsate pe seama evoluţiei „naturale”, fără nici o inginerie socială.

1.2.1 Aspecte de gen în diverse domenii ale vieţii sociale şi private

Sănătate reproductivă

Printre drepturile esenţiale restabilite după căderea sistemului comunist notabile sunt cele legate de sănătatea reproductivă: legalizarea avorturilor, posibilitatea de procurare a contraceptivelor, înfiinţarea unui sistem de planificare familială – măsuri care au vizat, în primă instanţă, îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor şi copiilor. Deşi metodele contraceptive sunt din ce mai cunoscute, avortul rămâne cea mai utilizată metodă de control a naşterilor, parţial din cauza costului ridicat al contraceptivelor moderne pe care nu şi-l pot permite persoanele cu venituri scăzute şi din mediul rural. Cu toate că rata avorturilor a scăzut în mod semnificativ între 1990 şi 1998 – de la 315 avorturi pentru 100 de născuţi vii la 114 – , ea rămâne totuşi ridicată comparativ cu ţările Uniunii Europene care înregistrează în medie 20 de avorturi pentru fiecare 100 de născuţi vii.1 Chiar după legalizarea acestei practici, avortul indus de personal necalificat sau în medii improprii la care se recurge în continuare a rămas una din cauzele principale ale mortalităţii materne: din 41 de morţi la 100.000 de născuţi vii peste jumătate au drept cauză avortul. Rata mortalităţii materne a înregistrat o scădere considerabilă începând din 1990 însă, comparativ cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est valoarea ei rămâne sensibil ridicată – de la 5 până la de 8 ori mai mare.

Mortalitatea maternă (la 100.000 de născuţi vii)

Ţara

1980

1990

1995

1998

Bulgaria

21,1

20,9

19,5

1.d.

Cehia

9,2

8,4

2,1

5,5

Polonia

11,7

12, 8

9,9

4,8

Ungaria

20,9

20,7

15,2

6,2

România

132,1

83,6

47,8

40,5

Slovacia

9,2

6,3

8,1

8,7

Sursă: Baza de date TransMONEE, UNICEF, 2000

Preluat din Raid-anchetă cu privire la sărăcia copiilor din Ungaria şi România, 2000, p.58

Un alt fenomen demn de semnalat este vârsta mamelor la naştere. Conform datelor UNICEF din 1997 38% din femeile care au născut au avut sub 20 de ani expunându-se asftel unor dificultăţi economice de mai mare ori mai mică intensitate.

Piaţa muncii

Cu toate că nu există o discriminare prin lege, explicită a femeilor – egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor fiind statuată în constituţie şi în Codul Muncii – discriminarea se realizează totuşi atât prin omisiunile legii cât şi prin lipsa efectelor ei. Deşi despre femeile din România nu există încă nici măcar informaţii statistice suficiente, în societatea românească de tranziţie pot fi totuşi identificate câteva tendinţe la nivelul pieţei de muncă care se regăsesc în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Una din cele mai evidente se referă la faptul că şomajul ameninţă în special femeile; ca peste tot în lume, concedierile încep de regulă cu personalul auxiliar şi de asistenţă în care predomină femeile; legislaţia care protejează femeile însărcinate şi mamele cu copii a devenit un obstacol în calea angajării acestora; femeile sunt excluse din ce în ce mai mult din schemele de instruire şi retenţie de personal; cele disponibilizate au şanse de reinserţie profesională mai mici decât bărbaţii.

Conform Institului Naţional pentru Statistică şi Studii Economice rata şomajului în rîndul femeilor între 1995 şi 1999 s-a menţinut mai mare decât rata generală a şomajului deşi ponderea femeilor în totalul şomerilor a înregistrat o scădere de la 55% în 1995 la 47% în 1999. În ceea ce priveşte salarizarea, diferenţele înclină în mod evident in favoarea bărbaţilor. Pentru anul 1999 sunt diponibile următoarele date vizavi de persoanele angajate:

(Sursa: Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002)

Salariile femeilor sunt constant mai mici decât cele ale bărbaţilor chiar şi în domeniile de activitate în care ponderea lor este de peste 50%, media diferenţei dintre ele fiind de 8,5%. După toate probabilităţile, aceste inegalităţi în ceea ce priveşte cuantumul salariilor se conservă şi transmit pentru toate drepturile de asigurări sociale care se calculează în funcţie de salariul individual.1

Barometrul de Gen (2000) indică o diferenţă mare de venituri între femei şi bărbaţi: pe eşantionul investigat veniturile femeilor echivalează în medie cu jumătate din veniturile bărbaţilor în timp ce proporţia femeilor fără venit este de patru ori mai mare decât cea a bărbaţilor care se află în aceeaşi situaţie. Pornind de la indicatori de tipul celor enumeraţi se vorbeşte de o “feminizare a sărăciei” ( M. Miroiu, 1996, 1999) .

Diferenţe între femei şi bărbaţi pot şi semnalate şi în privinţa accesului la promovare şi carieră. Astfel, în categoria conducătorilor şi funcţionarilor superiori din administraţia publică şi din unităţile economico-sociale, numărul femeilor era, în 1997, de peste două ori mai mic decât cel al bărbaţilor, iar în 1999 discrepanţa a crescut, numărul femeilor fiind acum de peste 3 ori mai mic.

În 1997, femeile erau preponderente în grupul de funcţionari administrativi (72,8%), lucrători operativi în servicii şi comerţ (72,3%), tehnicieni, maiştri şi asimilaţi (62,2%), agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit (50,4%), situaţie care a rămas aproape neschimbată şi în anul 1999. Prezenţa femeilor este aşadar mai mare în domeniile de activitate cu nivel scăzut de salarizare.1

Concepţiile tradiţionale despre muncile adecvate fiecărui gen afectează în mod negativ şi bărbaţii cărora li se limitează accesul pe piaţa muncii prin faptul că anumite profesii sunt considerate “feminine” şi prin urmare la angajare sunt preferate femeile.

Conluzia Raportului Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002, (p. 6) este aceea că femeile reprezintă o categorie de populaţie mai vulnerabilă la efectele tranziţiei, caracterizată printr-o rată crescută a şomajului de lungă durată, prin limitarea accesului la locuri de muncă (în general) şi la locuri de muncă bine plătite (în special), prin creşterea participării la economia subterană, care nu asigură accesul la sistemul de securitate socială.

Politică şi participare la viaţa publică

În ceea ce priveşte asigurarea participării egale a femeilor şi bărbaţilor la viaţa socială şi la nivelele decizionale, Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (martie 2002) recunoaşte că progresele înregistrate de România sunt nesemnificative, sferele decizionale politice de nivel înalt, structurile de partid sau instituţiile administraţiei publice nefiind accesibile în aceeaşi măsură femeilor şi bărbaţilor.

Femeile sunt cantonate frecvent în activităţi executive, fără posibilităţi reale de promovare sau de afirmare în prima linie politică, ceea ce reflectă existenţa şi perpetuarea discriminărilor de gen. Cum lumea politică şi viaţa partidelor sunt dominate de bărbaţi, noile structuri politice sunt practic democraţii masculine. Femeile românce se regăsesc în Parlament şi Guvern în proporţii foarte mici, care înregistrează totuşi o tendinţă de creştere de la o legislatură la alta. Ponderea în Parlament a femeilor era de 4% în 1995, 5,3% în 1996 şi 1997 şi 5,6 % în 1998-99. 2

Ponderea femeilor în guvernele de după 1989

Petre Roman I

Petre Roman II

Teodor Stolojan

Nicolae

Văcăroiu

Victor Ciorbea

Radu Vasile

Mugur Isărescu

Adrian Năstase

Bărbaţi

44

29

30

40

38

19

18

22

Femei

0

0

0

1

0

0

1

5

(Sursa: D. Rovenţa-Frumuşani, Identitatea feminină şi discursul mediatic, 2002, p.53)

Instituţiile care se bucură de cel mai mare credit din partea românilor – Biserica, Armata, Preşedinţia – sunt aproape complet lipsite de prezenţa femeilor. Primul Barometru de Gen (august 2000) realizat sub egida Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă de către prestigiosul Institut Gallup, România, demonstrează conservatorismul românilor în ceea ce priveşte prezenţa femeilor pe scena politică. Bărbaţii sunt preferaţi pentru preşedinţie în procent de 73%, iar pentru parlament de 46% dintre respondenţi. Chiar dacă 51 % au indicat că genul nu este important pentru poziţiile parlamentare, ponderea femeilor în structura legislativă a ţării extrem de mică sugerează fie faptul că partidele politice nu dau alegătorilor şansa de a vota femei prin cvasi-excluderea lor de pe listele politice, fie influenţa dezirabilităţii sociale asupra formulării opiniilor dar nu şi a comportamentului electoral.

Cu toate că femeile au o pondere importantă în cadrul populaţiei active, având un grad de instruire şi de competenţă ridicat, accesul şi participarea acestora la elaborarea şi aplicarea politicilor de dezvoltare economico – sociale şi, implicit, la asumarea responsabilităţilor de decizie sunt puţin semnificative. Un impediment major în calea deţinerii de poziţii de vârf în societate îl constituie majoritatea politică a bărbaţilor care le marginalizează civic şi politic, la un anumit nivel continuând să predomine îndoielile privind capacităţile intelectuale ale acestora.

Se vorbeşte chiar de o invizibilitate a femeilor în viaţa socială, ca efect bumerang al vizibilităţii impuse înainte de 1989. Neimplicarea femeilor în viaţa politică este considerată a fi şi un rezultat al mitologiei scorpiei (Elena Ceauşescu).1 Modelul catastrofal al acesteia întăreşte sentimentul reprobator al bărbaţilor şi chiar al multor femei faţă de implicarea în politică, promovarea femeilor în viaţa publică fiind marcată de spectrul repetării acestui contra – model. Din altă perspectivă, absenţa femeilor de pe scena politică se datorează şi împărtăşirii de către un segment larg de populaţie a concepţiei romantice asupra acestui teritoriu, văzut ca murdar, lipsit de nobilitate şi prin urmare nepotrivit cu „sensibilitatea” şi „gingăşia” atribuite în mod stereotip genului feminin.1 Nemaiexistând promovarea forţată în funcţii de conducere, multe femei aleg benevol realizarea de sine în cadrul domestic, renunţând la urmărirea unei cariere sau a unei profesii de înaltă specializare.

Familie/Gospodărie

Codul familiei, actul normativ fundamental în acest domeniu, reglementează statutul juridic egal al soţilor care rămâne însă în unele privinţe la nivel de principiu; o primă discriminare de gen este conţinută chiar de acest cod prin care se stabileşte vârsta minimă la căsătorie, uniunea liber consimţită prin care se pun bazele unei familii. Această vârstă este de 18 ani pentru băieţi, pentru ca numai la această vârstă se obţin toate drepturile civile şi politice, în timp ce fetele se pot căsători de la 16 ani, iar cu aviz medical de la 15 ani. O lege prin care minorele care nu se pot reprezenta din punct de vedere legal, neavând drepturi civile şi politice, pot pune bazele unei familii urmând ca în decursul celor doi, respectiv trei ani de căsătorie până la majorat (18 ani) să aibă drept reprezentant legal soţul de drept stabileşte din start o inegalitate între parteneri în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor în cadrul căsătoriei. Această inegalitate în fapt perpetuează mentalitatea veche de secole cu privire la infantilismul femeilor, rolul esenţialmente biologic al acestora şi superioritatea masculină implicită.

Deşi au fost întreprinse puţine studii care să ofere informaţii cu privire la modul de distribuire al sarcinilor în cadrul vieţii de familie, în literatura de specialitate din România predomină ideea supraîncărcării femeii. În cadrul familial discriminarea femeilor se manifestă mai ales prin dubla zi de muncă. Sub influenţa modelului tradiţional se consideră că este de datoria femeilor, indiferent dacă sunt salariate sau nu, să se ocupe de treburile gospodăreşti considerate “uşoare şi mărunte” (aprovizionarea, gătitul, spălatul, călcatul, curăţenia), să supravegheze şi să îngrijească copiii şi vârstnicii. Având în vedere că femeile reprezintă aproximativ jumătate din forţa se muncă activă, în majoritatea cazurilor aceste atribuţii domestice se suprapun peste îndeplinirea sarcinilor profesionale la locul de muncă. În cadrul domestic atribuţiile bărbaţilor include muncile considerate “grele”, deci care implică forţă fizică mai mare. Totuşi timpul pe care îl alocă soţul sarcinilor domestice este mult mai mic.

Creşterile repetate ale taxelor pentru creşe, grădiniţe, internate şi alte instituţii care oferă îngrijire pentru copii le fac pe acestea aproape inaccesibile pentru familiile medii, consecinţa imediată fiind aceea că mamele sunt obligate să aloce mult mai mult timp pentru copii decât în trecut, unele alegând chiar să renunţe la serviciu.

Eforturile spre promovarea unor relaţii parteneriale în viaţa privată au drept obstacol major violenţa domestică alimentată constant de miturile superiorităţii masculine şi legitimată astfel din punct de vedere cultural. Această problemă este recunoscută la nivel oficial, Planul Naţional de Acţiune pentru Egalitatea de Şanse elaborat de Guvern având printre obiectivele sale prevenirea şi eradicarea comportamentelor violente asupra femeilor şi copiilor. La nivel concret, problema violenţei domestice nu este abordată la nivel de efecte şi cu atât mai puţin la nivel de cauze. Există un singur centru pilot înfiinţat prin iniţiativă guvernamentală care oferă asistenţă femeilor victime ale acestui tip de violenţă.

Nu există statistici oficiale sau clare cu privire la frecvenţa sau incidenţa acestui fenomen; totuşi, graţie unor cercetări întreprinse de diverse grupuri dispunem de anumiţi indicatori care să ofere imagini fragmentate cu privire la răspândirea violenţei domestice. După date furnizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti şi cuprinse în cercetarea efectuată de grupul Avocaţi pentru Drepturile Omului din Minnesota, 29% dintre femeile care au primit asistenţă medicală între martie 1993 şi martie 1994 fuseseră violentate de parteneri intimi. Cazurile raportate de violenţă domestică au crescut de cinci ori între 1996 şi 1998. După cercetarea efectuată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pe activitatea Centrul Pilot pentru Femei Victime ale Violenţei Domestice din Bucureşti între ianuarie 1997 şi mai 1998: 74% dintre femeile victime ale acestui tip de violenţă erau atacate de soţi, 4% de parteneri, 7% de foştii soţi iar 4% de alte rude. În aceeaşi cercetare se estimează că în 1997 60% din cazurile de divorţ înregistrate în Bucureşti menţionau ca motiv şi violenţa fizică în timp ce 23% dintre cazuri au fost înaintate pe motiv expres de violenţă.

Mass-media

După 1989 se remarcă o explozie a corporalităţii caracterizată în principal prin transformarea femeii într-un obiect şi hipertrofierea sexualităţii, ceea ce duce la o anumită anihilare simbolică a femeii. Pornografia – una din cele mai profitabile afaceri apărută de la primele semne ale tranziţiei – şi expunerea publică a femeilor dezbrăcate în reclame nu ridică proteste articulate din partea publicului feminin. Pasivitatea construită a corpului femeii, corp expus totodată într-o manieră provocatoare, este utilizată pentru a promova vânzarea oricăror posibile obiecte utilitare, de la mărci de maşini ori modele de fierăstraie electrice până la diverse sortimente de ţigări sau de îngheţată; imaginea femeii este astfel oferită la nesfârşit pentru a fi la nesfârşit contemplată şi consumată.

În lipsa unei culturi ştiinţifice, civice şi politice în privinţa problemelor de gen mass-media, cu un rol foarte important în configurarea relaţiilor publice şi a practicilor private, alimentează şi justifică sexismul prezent în societatea românească. Aceasta educă o imagine a femeii plină de clişee suprasimplificatoare şi cu consecinţe negative asupra egalităţii de şanse atât în sfera publică cât şi în cea privată. Femeile sunt transformate în bunuri de utilitate casnică, sexuală ori accesoriu estetic. Un nou ideal de femeie este produs: genul tânără, slabă şi frumoasă, atribut necesar al oricărui om de afaceri prosper. Cele mai valorizate calităţi în „noua femeie” par să fie bunătatea, obedienţa, cariera şi frumuseţea. Există numeroase publicaţii pentru femei care insistă pe preocuparea acestora faţă de ele însele dar, vizând mai mult aspectul fizic, revistele amintite încurajează în general o atitudine esenţial narcisistă faţă de sine, detaşată de orice accent pe angajamentul femeilor în construirea şi schimbarea oricărui aspect al lumii în care trăiesc şi, cu atât mai puţin, al vieţilor lor profesionale.

În ceea ce priveşte realizările persoanelor de gen feminin, acestea sunt minimalizate, presa stimulând nerecunoaşterea autorităţii femeii în profesie şi în viaţa privată. Cele mai mediatizate ocupaţii – intrând în categoria derizoriului – sunt prostituţia şi streap-tease-ul. Imaginea femeii cultivată de mas media are urmări importante în ceea ce priveşte descurajarea intelectuală a femeilor – cele în formare învaţă lecţia obedienţei, a carierelor de tipul vânzării imaginii sau de anexă pentru bărbaţi importanţi. Prin imagini tradiţionale ale rolurilor de sex, prin desconsiderarea realizărilor femeilor sau îndoiala asupra capacităţilor acestora sunt încurajate discriminarea profesională şi inegalităţile de şanse în economie, cultură, politică. Cu toate că imaginea modernă a femeii indică faptul că acestea sunt atât relativ bine educate cât şi angajate în câmpul muncii, în viaţa de zi cu zi publicaţiile de succes, prejudecăţile şi stereotipurile tradiţionale, glumele larg vehiculate reflectă un sistem de relaţii care sugerează sexismul implicit din concepţiile cetăţeanului mediu.

Şi bărbaţii sunt supuşi în România unei anumite presiunii culturale cu efecte negative. Statisticile au aratăt că bărbaţii suportă mult mai greu şi mai prost perioada tranziţiei. Recurgerea la alcool şi acte de violenţă în procente mult mai mari comparativ cu femeile reprezintă comportamente de adaptare defecuoasă la efectele şomajului, de exemplu, pe care le resimt cu mai mutlă intensitate. Reducerea speranţei medii de viaţă pentru bărbaţi în această perioadă este un indicator al efectelor alarmante pe care le are suprapunerea factorilor sociali peste presiunile psihologice ale modelelor culturale neadaptate la realitatea contemporană românească.1

Educaţie

Educaţia care se realizează în şcoli încurajează conformismul în ceea ce le priveşte pe fete, iar prin mesajele sale anacronic sexiste pregăteşte practic femeile pentru aspiraţii considerate mai joase şi axate pe roluri tradiţionale. Preocuparea pentru instruirea fetelor în direcţia libertăţii şi auto-afirmării este nesemnificativă. Pregătirii elevilor pentru viaţa privată îi este alocat un spaţiu minuscul în manualele şcolare, aceasta revenind aproape în exclusivitate părinţilor care în majoritatea lor nu au relaţii parteneriale în sfera privată.2 Consecinţele imediate ale neglijării educaţiei pentru viaţa privată se constituie în întărirea conservatorismului de gen şi a ideii că viaţa privată este apanajul femeii, bărbatul având un rol auxiliar pe care femeia, la rândul ei, îl deţine în viaţa publică – sîn locul statutului partenerial pentru ambele sexe şi în ambele sfere.

Cercetarea “Gen şi educaţie – Egalitate prin educaţie”3 efectuată de Societatea Română pentru Analize Feministe indică indică discrepanţe de gen clare şi majore în ceea ce priveşte redarea experienţelor şi imaginilor femeilor în curricula şcolară. Manualele şcolare din ciclul primar promovează femeile ca învăţătoare, profesoare, vânzătoare de flori sau fructe sau casnice în timp ce bărbaţii sunt prezentaţi ca astronauţi, poliţişti, doctori, actori sau conducători. Femeile sunt prezentate şi ca aparţinând în grad mai înalt vieţii private de familie, în timp ce bărbaţii sunt construiţi pentru viaţa socială. Astfel fetele sunt orientate spre profesii care sunt “uşoare şi curate”, cu responsabilităţi bine definite care să le permită sa ducă o viaţă de familie “normală”. Băieţii în schimb, sunt pregătiţi pentru a susţine o familie şi orientaţi spre profesii în domeniul tehnic sau de afaceri. Bărbaţii ocupă cele mai multe poziţii de conducere în societatea românească şi pentru că sunt pregătiţi preponderent pentru axarea pe asemenea roluri.

Modelele feminine de succes lipsesc în general, imaginea femeilor ca profesioniste regăsindu-se mai puţin printre personajele care domină spaţiul public. În acelaşi timp sunt promovate şi modele de masculinitate cu efecte educaţional negative. Bărbatul-macho (viril şi grosolan – sexist), dar şi bărbatul obligat să aibă succes social, responsabil de întreţinerea familiei – dar dependent de îngrijirea femeii şi incapabil să se descurce în condiţii de separare sau de creştere şi educare a copiilor singur – sunt imagini care deformează percepţia tinerilor asupra rolurilor ce le revin în societate şi în familie.

În ceea ce priveşte cadrele didactice, femeile predomină la toate nivele educaţionale cu excepţia învăţământului universitar. Între 1990-1997 acestea reprezentau peste 99% din cadrele învăţământului preşcolar, 72% şi 74% în învăţământul primar şi gimnazial şi 60,9% în cel liceal. La nivelul instituţiilor universitare însă prezenţa femeilor cadre didactice este de numai 35,1%, procent care prezintă o tendinţă crescătoare comparativ cu cel de 28% din 1990.

1.3 Măsuri întreprinse la nivel naţional. Perspective de viitor

În România abia acum se formulează la nivel academic problema şanselor egale între bărbaţi şi femei. Sistemul politic anterior a promovat doar artificial şi în scopuri propagandistice femeia-deputat, femeia-activist şi alte prototipuri de femei angajate în sfera publică.

Actualmente emerge o nouă societate în care femeile sunt într-o fază de tranziţie. Însă, deşi acestea, împreună cu sistemele lor de valori personale şi sociale, joacă un rol important în procesul de democratizare, s-a insistat foarte puţin asupra semnificaţiei schimbărilor economice şi politice pentru milioanele de femei care au muncit alături de bărbaţi în fabrici şi pe câmpuri în paralel cu îndeplinirea „datoriei femeieşti” din perimetrul căminului. De altfel nici femeile nu sunt pregătite ori suficient interesate pentru a se mobiliza în scopul susţinerii drepturilor lor, drepturi pe care pot să le piardă în procesul tranziţiei deoarece cu cât există mai puţin spaţiu pentru dezbaterea şi discutarea ideilor feministe cu atât mai mare este presiunea pe care o exercită o politică tradiţionalistă şi esenţialistă.

Preocupările oficiale pentru atingerea egalităţii de gen s-au concretizat deocamdată în întocmirea Planului Naţional de Acţiune pentru Egalitatea de Şanse, elaborat în conformitate cu documentele finale ale celei de a IV a Conferinţe Mondiale privind Condiţia Femeii – Beijing 1995. Acest plan are ca obiectiv principal integrarea principiului egalităţii între bărbaţi şi femei în toate sferele vieţii sociale, culturale, educaţionale. În acest sens este preconizată implementarea unor programe de promovare a conceptului de împărţire egală şi echitabilă a responsabilităţilor familiale şi de educare, informare şi mobilizare a opiniei publice în ceea ce priveşte egalitatea dintre femei şi bărbaţi ca parteneri sociali. Se impune, de asemenea, atenţiei necesitatea unui amplu proces de reformă a sistemului naţional de educaţie deoarece actualmente în instituţiile de învăţământ se realizează o socializare timpurie de tip conservator iar imaginile femeilor sunt atât cantitativ cât şi calitativ distonante.

Introducerea dimensiunii egalităţii de gen în sistemul educaţional este prevăzută a se realiza de acelaşi plan naţional prin orientarea şi adaptarea structurilor instituţionale, a programelor de restructurare şi a curriculum-urilor şcolare. În ceea ce priveşte imaginea femeii în şi prin mass-media, s-a formulat necesitatea sensibilizării şi educării opiniei publice în sensul eliminării clişeelor sexiste şi schimbării modelelor tradiţionale şi stereotipurilor atitudinale şi comportamentale discriminatorii.

În cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, a fost înfiinţat Departamentul pentru coordonarea strategiilor privind drepturile femeii şi de elaborare a politicilor familiale care, ulterior, a fost transformat în Direcţia pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi. De asemenea, a fost înfiinţată Comisia consultativă interministerială în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi – CODES, precum şi Subcomisia pentru Oportunităţi Egale care funcţionează în cadrul Comisiei parlamentare pentru Integrare Europeană.

Deşi insuficiente pentru a permite o analiză comparativă de detaliu cu privire la situaţia bărbaţilor şi a femeilor din România, studii şi cercetări recente, bazate pe datele statistice oficiale, relevă însă existenţa unor diferenţe considerabile între normele legale şi punerea lor în practică. Distanţa de la plan la implementare nu este uşor de depăşit. Conform Raportului Naţional privind Egalitatea de Şanse din 2002 deşi asociaţiile care lucrează pentru drepturile femeilor au semnalat sub diverse forme şi în nenumărate rânduri inegalităţile care există în fapt între femeile şi bărbaţii din România, instituţiile publice au abordat problematica egalităţii de gen doar în cadrul procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, îndeplinirea standardelor în acest domeniu constituind unul dintre criteriile de aderare. Acelaşi raport face trimitere la un altul, Raportul de ţară pe 2001 al Comisiei Europene, care consideră progresul lent în transpunerea acquis-ului privitor la egalitatea de gen un motiv de îngrijorare şi subliniază faptul că Planul Naţional de Acţiune nu pare să fi fost urmat de nici o acţiune concretă, proiectul Legii privind egalitatea de şanse aflându-se în Parlament din 1998 iar calendarul legislativ rămânând neclar în continuare.

Perspective de viitor

Situaţia reală existentă în ceea ce priveşte inechităţile de gen în România nu este suficient de clar acoperită prin studii, statistici şi cercetări cu toate că numeroase organizaţii active pe drepturile femeilor şi în ceea ce priveşte studiile de gen au depus eforturi considerabile în această privinţă. Colectivul Societăţii de Analize Feministe, Bucureşti, spre exemplu, şi alte instituţii şi organizaţii active în domeniul studiilor de gen au demarat numeroase studii care circumscriu provocările şi inegalităţile cu care se confruntă în mod concret femeile din România, semnalând dezechilibre de gen importante şi propunând strategii de acţiune.

Pentru a putea răspunde inegalităţilor de gen care există este necesar să avem o imagine clară asupra formelor concrete pe care acestea le îmbracă.

La nivel politic Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse propune o serie de măsuri care trebuie urgentate de actuala putere politică, în ideea de a răspunde concret provocării inegaliăţii de gen existente în fapt:

1. Înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru promovarea egalităţii de şanse, instituţie abilitată să elaboreze strategia naţională în domeniu, să coordoneze şi să controleze aplicarea politicilor şi programelor privind egalitatea, precum şi să evalueze progresele realizate;

2. Includerea în agenda guvernamentală a problematicii egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi a programului de măsuri concrete pentru aplicarea Planului Naţional de Acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi;

3. Asigurarea finanţării necesare, din bugetul de stat, pentru susţinerea activităţilor şi punerea în practică a măsurilor de realizare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi

Acelaşi raport menţionează în încheiere că eliminarea discriminărilor de gen este un pas important care trebuie făcut pentru construirea unei societăţi echitabile aceasta presupunând implicarea efectivă a autorităţilor statului şi a fiecărui om politic în parte.

1 Adamesteanu, G- Trecut şi viitor- Legea Ceausista anti avort, Revista 22, Nr 98/2000

1 UNDP România & Comisia Naţională pentru statistică – Femei şi bărbaţi în România, 2000

1 Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

1 Raport Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

2 UNDP România- National Human Development Report, Anexa Statistică, p.119

2

1 Zoe Petre – Tranziţia, substantiv la feminin, Revista 22, Nr 59 / 1997

  1. 1M, Miroiu – Gen şi societate, 1997, p.7

1 Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, martie 2002

2 M. Miroiu-Dimensiunea de gen a educaţiei, Revista 22, Nr 8 / 1998

3 publicată în volumul Gen şi Educaţie, coord. M. Miroiu & L.Grunberg, 1997

3

ina curic

Despre atacuri, supape şi soluţii

Unul dintre ingredientele esenţiale ale bărbatului ideal pentru femeile de pe multe meridiane îl constituie simţul umorului. Dacă la parametri fizici mai facem concesii, de umor şi ironie ne lipsim mai greu într-o posibilă relaţie sentimentală. Poate tocmai de aceea, în timp, bărbaţii şi-au dezvoltat acest simţ mai mult decât femeile. Ei sunt mai destinşi, mai ironici, mai bune compani la petreceri, mai buni prieteni, mai nebunatici, mai frivoli (sensul bun!), mai bine dispuşi, mai glumeţi.

Dacă subscriem definiţiei conform căreia „umorul este libertate” şi aruncăm o privire femeilor românce a căror condiţie poate fi succint caracterizată drept „servitute”, indiferent că stăpânii sunt soţi, părinţi, copii sau cosmetice, vom avea o explicaţie parţială a umorului ca apanaj, în multe cazuri, al bărbaţilor. Ei liberi să gândească, creeze, imagineze, proiecteze. Femeile mai puţin. Ele sunt ocupate (mai ales de către alţii) cu chestiuni mai practice, mai riguroase, mai realiste, mai serioase, aici intervenind forţa stereotipului pozitiv despre natura specială a femeii. Seninătatea şi detaşarea de a te raporta la existenţă prin intermediul umorului ţin în mod esenţial de libertatea spiritului, de neangajarea totală faţă de lucruri, de încredere în posibilităţile personale de a rezolva anumite situaţii dificile, capitole la care femeile stau mai prost. Sau sunt percepute astfel. E adevărat că femeile sunt mai ocupate cu tot felul de mărunţişuri în ordine exterioară (a se citi printre altele: creşterea şi educarea copiilor, îngrijirea soţului, gătirea meselor) iar „ocupat cu” vine alături de „preocupat de” aşa cum libertatea în spirit nu are acoperire fără libertatea de a alege în plan concret. Cu cât depinzi de mai multe lucruri din jurul tău sau cu cât mai multe lucruri depind de tine, cu atât detaşarea de propria condiţie e mai dificilă. Când inveţi să iei totul în serios e mai greu să fii ironic; când cei din jur nu te sprijină e dificil să ai încredere în tine; când eşti atacată (voalat, desigur, vorbim de umor!) nu ştii cum să reacţionezi. Îţi rămâne doar să intri în joc.

Celebrele bancuri cu blonde colportate, culmea, şi de către femei sunt un exemplu elocvent despre cum cad femeile în capcana aprecierilor celorlalţi sau despre cum aleg ele să se solidarizeze cu bărbaţii—mecanism care funcţionează greu şi arareori invers. Inferiorizarea femeilor, indiferent că e vorba de sarcină, menstruaţie, inteligenţă sau aptitudini, preocupări sau interese se face nu doar în văzul ci şi cu complicitatea acestora. Nu trebuie decât să aplicăm puţină vopsea de păr acestor blonde pentru a obţine un amestec interesant pe care persoanele cu simţul umorului nu prea îl înţeleg: femeia ca prototip al prostiei care cheamă şi justifică misoginia. Să fie blondele un artificiu?

Dacă umorul poate fi considerat un mecanism de apărare, femeile nu trebuie să mai întârzie în a-şi dezvolta puterea de replică şi a descoperi forţa butadei şi a ironiei. A-i “pune la punct” pe bărbaţi e un început mic dar promiţător. Numai aparent nu există alternative pentru a contracara un banc sexist. Sau, dacă nu sunt la îndemână, le putem oricând crea, cu condiţia să vrem. Neuronul care moare de singurătate se poate afla foarte bine şi în capul unui bărbat.

Pentru o schimbare de peisaj să începem cu o geneză din perspectivă feministă:

Unul dintre ingredientele esenţiale ale bărbatului ideal pentru <!– @page { size: 21cm 29.7cm; margin: 2cm } P { margin-bottom: 0.21cm } –>

Într-o zi , în Grădina Edenului, Eva îl strigă pe Dumnezeu:

–Doamne, am o problemă!

–Care e problema, Eva!”

–Doamne, ştiu că m-ai creat şi mi-ai dăruit această grădină superbă, cu toate minunăţiile din ea şi cu şarpele ăsta amuzant, dar pur şi simplu nu sunt fericită.

–De ce, Eva? veni răspunsul din înălţimi.

–Sunt singură,Doamne, şi m-am săturat până peste cap de mere.

–Ei, bine, Eva, în cazul ăsta am o soluţie. O să-ţi creez un bărbat.

–Ce e un bărbat, Doamne?

–Acest bărbat va fi o creatură ştearsă cu multe obiceiuri proaste. O să mintă, o să înşele înşele şi va fi foarte vanitos. Una peste alta o să-ţi facă necazuri. Dar o să fie mai puternic, mai rapid şi o să-i placă să vâneze şi să omoare animale. N-o să aibă pic de înţelepciune şi o să facă tot felul de chestii copilăreşti ca aruncarea unei mingi încoace şi încolo sau bătaia. N-o să fie prea deştept, deci va avea nevoie de sfatul tău pentru a gândi cum trebuie. Excitat va arăta de-a dreptul amuzant dar, din moment ce te-ai plâns, îl voi crea astfel încât să-ţi satisfacă nevoile,hm, fizice ………. :o)

–Sună grozav, spuse Eva ironic. Care-i şpilu’, Doamne?

–Păi să vedem… Îl poţi avea cu o condiţie.

–Care să fie asta, Doamne?

şi Domnul a răspuns:

–După cum am spus, o să fie mândru, arogant şi o să aibă o foarte bună părere despre sine…aşa că va trebui să-l laşi să creadă că pe el l-am făcut primul. Deci, ţine minte, e secretul nostru…. ca de la femeie la femeie!

Ina Curic

Violenţa împotriva femeilor

Relaţii de putere intre femei si bărbaţi – forme de manifestare

În societatea românească violenţa împotriva femeilor este tolerată şi chiar încurajată fiind considerată de înţeles, ordine naturală a lucrurilor, meritată, tolerabilă, inevitabilă, crucea femeii, parte din afacerea numită căsătorie.

Înţelepciunea românească conţine numeroase proverbe cu imperative clare referitoare la necesitatea maltratării femeilor: “Femeia trebuie bătută pentru că este rea”, “Piatra de moara trebuie bătută de trei ori pe zi iar femeia de 6 ori”,” Femeia trebuie bătută chiar dacă nu a făcut nimic rău deoarece cu siguranţă va face ceva”, “Femeia trebuie bătută iar ea va şti de ce”; altele reflectă şi avertizează împotriva răului pe care îl reprezintă femeia dacă nu e ţinută sub control: “Vai de casa in care bărbatul e o femeie”, “Acolo unde calcă o femeie se murdăreşte pământul”, “Iepurele si femeia iţi aparţin atât timp cât ii vei ţine aproape”. Multe din valorile care structurează viaţa socială românească au un puternic substrat patriarhal îndreptat împotriva femeilor. Aceste zicale concentrează si confirmă normele şi valorile sociale pentru diferite comunităţi; în acelaşi timp ele servesc la perpetuarea stereotipurilor si a violenţei împotriva femeilor. Aceste zicale si concepţii trebuie combătute, puse în discuţie, denunţate ca agresiuni si rescrise. Având în vedere importanţa tradiţiei ele reprezintă adevărate provocări pentru bărbaţii si femeile din România care încearcă să trăiască în relaţii parteneriale, prietenesti şi echitabile.

Abuzurile împotriva drepturilor femeilor in diferite domenii nu sunt foarte adesea concepute ca o încălcare a drepturilor omului, ci – mai degrabă – ca aspecte „normale” ale vieţii de zi cu zi. România rămâne o societate patriarhală, in care femeile sunt privite – in principal – ca mame si soţii si deţin poziţii mai puţin importante sau puternice in societate. Traficul cu femei, prostituţia, violenţa domestica şi hărţuirea sexuală sunt privite ca defecte ale femeii si nu ca probleme ale întregii societăţi. Un prim sondaj la nivel naţional in ceea ce priveşte problemele de gen, realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă in luna august a anului 2000, scoate in evidenţă provocările cărora trebuie să le facă faţă femeile. Naturaleţea superiorităţii bărbaţilor asupra femeilor este reflectată elocvent în afirmaţia “Bărbatul este capul familiei” care a primit acordul a 83% dintre respondenţi, în timp ce în ceea ce priveşte libertatea femeilor de a-şi gestiona viaţa, 78% dintre respondenţi sunt de părere că “femeia trebuie să îşi urmeze bărbatul”.

Având un set puternic de concepţii potrivit cărora femeile sunt cetăţeni de categoria a doua, valorile si normele religioase si tradiţionale persistente care proclamă o imagine distorsionată a inferiorităţii si supunerii femeii faţă de bărbat, societatea legitimează si perpetuează violenţa împotriva femeilor ca mijloc ultim de a disciplina si deţine controlul asupra acestora. Violenţa împotriva femeilor în familie este in primul rând o modalitate de a controla femeia. Dovada sunt termenii în care violenţa este exprimată: a-i „arăta cine e şeful”, „a-i închide gura”, a o pune/ţine la locul ei. Care este acest locul şi rolul femeii? Nu există nici o îndoială: în subordinea bărbatului, supusă, tăcută, pasivă. Pe de alta parte, bărbaţii care nu ştiu „să se impună” sunt, la cele mai mici semne de şovăială, sancţionaţi social prin etichete de genul „ţinut sub papuc”, „casă în care cântă găina”, etichete ce îi atacă masculinitatea în încercarea de a o revigora. Chiar dacă violenţa împotriva femeilor este respinsă principial de oricine aderă la un standard social mai inalt sau a fost expus la mesaje care condamnă această violenţă, moştenirile care trebuie contracarate sunt foarte puternice şi adânc înrădăcinate în subconştientul colectiv.

Care sunt cauzele violentei împotriva femeilor? Cât de adânci sunt rădăcinile acesteia? De ce abuzează bărbaţii de femei?

Violenţa împotriva femeilor nu e cauzată de sărăcie, consum de alcool, temperament coleric, educaţie scăzută. Studiile în domeniu au demonstrat sistematic că violenţa are lor în orice mediu intelectual sau financiar, de la cele mai sărace familii până la familii afluente, de la persoane cu studii primare la studii post-universitare, nefiind determinată direct de consumul de alcool. In plus comportamentul alcoolicului este învăţat social, nu există o legătură directă între consumul de alcool şi creşterea agresivităţii. Prin urmare, un bărbat nu îşi abuzează sistematic partenera – prin bătaie, viol, intimidare, ameninţare, şantaj emoţional – pentru că este băut, sărac, nervos sau needucat. Bărbaţii abuzează femeile pentru că tiparele de putere care modelează interacţiunile dintre femei şi bărbaţi în societate şi în viaţa de familie statuează superioritatea bărbatului, autoritatea acestuia asupra femeii în calitate de cap de familie, dreptul de a ţine familia sub control prin orice mijloace, cele violente dintre cele mai frecvente. Violenţa de acasă îşi are originea în întreg contextul social, abuzarea femeilor reflectând inegalităţile economice şi sexuale existente in societate. Actele violente sunt generate si alimentate permanent de cultura în care trăim. Violenţa directă în toate formele sale reprezintă însă numai vârful ice-bergului, 1/10 din suprafaţa sa vizibilă. „Oceanul” in care pluteşte ice-bergul poate fi considerat echivalentul violenţei culturale care ascunde cele 9/10 ale violenţei, corpul ice-bergului de sub nivelul apei.

Violenţa împotriva femeilor este astfel determinată direct de relaţiile de putere inegale dintre femei şi bărbaţi. Dependenţa socială, politică şi economică a femeilor de către bărbaţi perpetuează o structură în care bărbaţii se pot angaja în acte violente împotriva femeilor, cu atât mai mult cu cât această violenţă este legitimată din punct de vedere social şi acceptabilă ca modalitate de „disciplinare” a femeilor.

Amploarea acestui fenomen si faptul că ţine de relaţii de putere mai curând decât de caracteristici şi comportamente individuale îl face o problemă publică. Eşecul structurilor sociale de a interveni eficace si la timp pentru stoparea abuzurilor, protecţia victimelor si, respectiv, pedepsirea abuzatorilor încurajează perpetuarea violenţei, demonstrează că fenomenul violentei este foarte greu de combătut, dar si că este prezent intr-o formă sau alta şi in structurile sociale- violenţa structurală. În metafora icebergului violenţa structurală este reprezentată de cele 9/10 din corpul aflat sub apă şi mascat de ocean.

Firul invizibil care leagă toate cele trei forme de violenţă – directă, culturală şi structurală—care se întăresc, legitimează şi perpetuează reciproc este reprezentat de concepţia inferiorităţii femeii. Pentru a obţine rezultate durabile strategiile de prevenire şi combatere a violenţei trebuie să lucreze pe toate nivelele.

Echilibrarea relaţiilor de putere între femei şi bărbaţi este un efort pe care îl putem începe cu toţii în relaţiile noastre personale, examinând modurile în care comportamentele fiecăruia contribuie la perpetuarea acestor relaţii de putere inegale. Ceea ce ne stă la îndemână tuturor este să deconstruim legătura dintre masculinitate şi violenţă, să ne împotrivim limbajulul sexist şi glumelor misogine care inferiorizează femeile, Valorizarea bărbaţilor cu principii echitabile în relaţii personale, atent, sensibil in detrimentul bărbatului dur, care ştie să se impună ar putea fi un început. Educarea tinerilor în spiritul non-violenţei, sancţionând violenţa ca o modalitate inacceptabilă de a rezolva probleme şi conflicte, este un alt pas important.

Fiecare dintre noi este un actor al sistemului social iar daca constatăm că au loc nedreptăţi, abuzuri, violenţă şi agresiune împotriva altor persoane, fie ele femei, copii sau bărbaţi atunci avem datoria de a ne informa şi acţiona vizavi de această problemă.

Ina Curic <!– @page { size: 21cm 29.7cm; margin: 2cm } H1 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm } H1.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO; font-weight: medium } H1.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H1.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } P.sdfootnote { text-align: left } H3 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; text-align: justify; text-decoration: underline } H3.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO; font-weight: medium } H3.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H3.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } P.sdendnote { margin-left: 0.5cm; text-indent: -0.5cm; font-size: 10pt; text-align: left } H2 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; text-align: justify; text-decoration: underline } H2.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO } H2.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt } H2.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt; font-weight: medium } H4 { margin-top: 0cm; margin-bottom: 0cm; line-height: 200%; text-align: justify } H4.western { font-family: „Times New Roman”, serif; font-size: 12pt; so-language: ro-RO } H4.cjk { font-family: „Arial Unicode MS”; font-size: 12pt } H4.ctl { font-family: „Tahoma”; font-size: 12pt } P { margin-bottom: 0cm; text-align: justify } P.western { font-size: 12pt; so-language: ro-RO } P.cjk { font-size: 12pt } A.sdendnoteanc { font-size: 57% } –>

Ina Curic

Violenţa împotriva femeilor

o abordare din perspectiva

studiilor pentru pace şi sănătate-

Notă despre termeni. Circumscrierea problemei

Triunghiul violenţei directe – structurale – culturale

Triunghiul Diagnoză – Prognoză -Terapie

Notă despre termeni. Circumscrierea problemei

Studiile pentru pace sunt frecvent asemănate cu şi raportate la studiile despre sănătate. Raţionamentul utilizat circumscrie pacea ca opusă violenţei iar sănătatea ca opusă bolii, de unde ideea păcii sinonime cu sănătatea iar a violenţei cu boala. După Johan Galtung1 aceste două domenii au în comun ideea de sistem (de celule sau actori), stările de bine şi stările de rău care au nevoie de analiză, diagnoză. Din domeniul sănătăţii Galtung a împrumutat ideea aplicării diagnozei, prognozei şi terapiei şi în studiile pentru pace, pornind de la premiza că nu este suficient să identifici o problemă dacă nu propui alternative şi soluţii constructive aşa cum e absurd să diagnostichezi o boală fără să oferi informaţii despre modul în care aceasta poate evolua şi fi tratată. Terapiile curative şi preventive sunt necesare atât pentru sănătate cât şi pentru pace. Aşa cum definiţia sănătăţii este formulată pozitiv ca bunăstare fizică, mentală şi socială la nivel individual şi nu ca absenţă a bolii sau a stării de rău, în mod similar pacea trebuie înţeleasă nu doar negativ, ca opusă violenţei şi războiului ci şi în sens larg ca armonie la nivelul indivizilor şi comunităţilor.

Definiţia violenţei la care mă voi raporta pe parcursul acestei lucrări, şi care aparţine lui Johan Galtung, include nu doar actele violente la nivel fizic ci orice situaţie în care fiinţele umane sunt influenţate în asemenea manieră încât realizările lor efective, somatice şi mentale, se află la un nivel mai scăzut decât realizărilor lor potenţiale. Din această perspectivă violenţa reprezintă cauza diferenţei dintre potenţial şi realitate, dintre ceea ce ar fi putut exista şi ceea ce există în fapt. Mai concis, când potenţialul este mai mare decât realitatea şi această realitate este evitabilă, se poate vorbi de violenţă. Utilitatea acestei definiţii pentru studiile de gen devine evidentă dacă ne raportăm la violenţa împotriva femeilor în sens larg ca mijloc prin care potenţialul lor nu este doar nevalorificat ci uneori complet distrus sau deturnat. Inegalitatea de gen în manifestările sale concrete devine astfel sinonimă cu menţinerea unor tipare sociale violente care restricţionează alegerile, oportunităţile, dezvoltarea şi participarea femeilor la viaţa socială.

Toate societăţile umane despre care avem informaţii, cu o singură excepţie2 operează discriminări de gen. Cvasi-majoritatea acestor societăţi sunt caracterizate prin dominaţie masculină, distribuind puterea, statusul şi resursele în mod inegal între femei şi bărbaţi. Există numeroase variaţii cu privire la tipul diferenţelor de gen, nivelul inegalităţilor de gen şi gradul de violenţă (implicită sau reală) care este necesar pentru a menţine sistemul de diferenţă şi dominare.

Triunghiul violenţei

Dintre multiplele conceptualizări ale violenţei am optat pentru triunghiul violenţei dezvoltat de Johan Galtung care cuprinde violenţa directă, structurală şi culturală 3 detaliate în continuare. Pentru a înţelege incidenţa violenţei directe, observabile cu toate sub-tipurile sale, trebuie să o raportăm constant la structurile sociale şi cultura care o încurajează, perpetuează şi legitimează. Originile violenţei împotriva femeilor trebuie căutate nu numai la nivelul agresorului ci şi în structura socială şi în ansamblul valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi credinţelor legate de inegalitatea dintre femei şi bărbaţi. Relaţiile dintre aceste trei forme de violenţă pot fi reprezentate cu succes de metafora icebergului în care vârful vizibil al acestuia, 1/10 din întreaga sa suprafaţă, reprezintă violenţa directă, cele 9/10 aflate sub apă violenţa structurală, în timp ce oceanul în care icebergul pluteşte semnifică violenţa culturală.

Violenţa directă

Violenţa directă este forma cea mai uşor observabilă a violenţei pentru că implică manifestări fizice şi, în genere, măsurabile, cuantificabile. Violenţa directă poate avea însă şi efecte invizibile percepţiei fizice; acest tip de violenţă face rău dincolo de efectele vizibile, uşor observabile, având pentru femei consecinţe negative şi pe termen lung care ţin de comportament sexual cu risc ridicat, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, abuz de droguri şi alcool, şi de bunăstarea fizică şi mentală generală după cum cercetările a numeroşi cercetători anglo-americani.

Violenţa împotriva femeilor prezintă un risc înalt pentru sănătatea acestora, fapt recunoscut de organismele Naţiunilor Unite care au atras în mod constant atenţia asupra acesteia începând din anii 1970, transformând-o într-o prioritate pentru sănătate şi drepturile omului în anii 1990.4

Violenţa structurală

Structurile sociale, departe de a fi inocente în chestiunea inegalităţii dintre femei şi bărbaţi, reprezintă instanţe care confirmă, întăresc şi reproduc această inegalitate.

Teoriile social-structurale caută originile violenţei în întreg contextul social mai curând decât la nivel individual. Aceste teorii sugerează că dependenţa socială, politică şi economică a femeilor de bărbaţi creează structuri în care violenţele bărbaţilor asupra femeilor sunt transpuse în realitate.5 Una dintre temele întâlnite frecvent în literatura de specialitate pe violenţa comisă de bărbaţi identificate de Koss, Heise, and Russo (1994)6 circumscrie modul în care instituţiile sociale trivializează sau in general ignoră experienţele femeilor vizavi de violenţă. Structurile sociale în sine reflectă frecvent relaţii inegale de gen care servesc legitimitatea violenţei masculine. Relaţiile dintre femeile muncitoare şi şefii bărbaţi (bărbaţii directori sau în funcţii de conducere şi femei secretare, asistente), femei atleţi şi bărbaţi antrenori, femei asistente medicale şi bărbaţi doctori sunt fundamentate pe o cultură şi o ideologie în care femeile se află în poziţii subordonate bărbaţilor. Numeroase inegalităţi care persistă în viaţa socială a unei societăţi reîntăresc în fapt ideea normalităţii şi naturaleţii dominaţiei şi superiorităţii masculine asupra femeilor.7 Din perspectivă feministă relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt frecvent conceptualizate în termeni de putere, ceea ce oferă un cadru interpretativ bogat pentru violenţa bărbaţilor asupra femeilor înţeleasă ca modalitate de a menţine puterea şi controlul asupra acestora.

Violenţa culturală

Fiecare cultură are propriile prescripţii vizavi de comportamentele, atitudinile, credinţele considerate adecvate pentru bărbaţi şi femei, faţă de care indivizii au o libertate de abatere mai mare sau mai mică. Ideea inferiorităţii femeii este adânc înrădăcinată în cele mai multe dintre culturile lumii care au dezvoltat mitologii complexe pentru a subordona femeile autorităţii bărbaţilor atât la nivel practic cât şi simbolic.8

Cultura este cea care dă bărbaţilor dreptul de a violenţi. Şi în societatea românească violenţa acestora împotriva femeilor este tolerată şi chiar încurajată fiind considerată naturală, de înţeles, tolerabilă, meritată, ordine naturală a lucrurilor, inevitabilă, crucea femeii, parte din afacerea numită căsătorie. Proverbele ce concentrează adevăruri pentru diferite comunităţi pot confirma normele şi valorile sociale dar pot de asemenea servi şi la perpetuarea unor stereotipuri. Există numeroase proverbe în “înţelepciunea populară” a românilor care conţin imperative clare vizavi de necesitatea de a bate femeile (“Femeia trebuie bătută fiindcă e rea”, “Moara trebuie bătută de trei ori pe zi iar femeia de 6”; „Femeia trebuie bătută că ştie ea de ce”; „Femeia trebuie bătută chiar dacă nu a făcut nimic pentru că o să facă”) sau reflectă şi avertizează împotriva răului pe care femeia îl reprezintă dacă nu este ţinută sub control („Vai de casa unde bărbatul e muiere”, “Unde calcă femeia, locul se spurcă”, „Iepurele si femeia sunt ai tăi cât timp îi ţii bine”). Textele religioase greşit interpretate şi distorsionate servesc de asemenea la menţinerea superiorităţii bărbatului şi legitimează implicit „pedepsirea” abaterilor. Astfel, violenţa împotriva femeilor este şi un rezultat al credinţelor conform cărora bărbatul este superior iar femeile cu care aceştia trăiesc reprezintă proprietăţi care trebuie tratate după cum bărbaţii consideră adecvat. Având în vedere importanţa tradiţiei, cele enumerate mai sus reprezintă adevărate provocări pentru femeia româncă.

Din această perspectivă patriarhatul este formaţiune socială esenţial violentă la adresa femeilor, comparabilă după J. Galtung cu subculturile criminale sau structurilor militare, care combină cele trei forme de violenţă într-un cerc vicios. Cele trei forme se întăresc una pe cealaltă indiferent despre care alegem să vorbim mai întâi. Violenţa directă, precum violul, intimidează şi reprimă; violenţa structurală instituţionalizează; iar violenţa culturală interiorizează această relaţie, mai ales în ceea ce priveşte victimele, femeile, ceea ce face structura durabilă şi dificil de schimbat. 9

Triunghiul Diagnoză-Prognoză-Terapie

Revendicându-se de la abordarea centrată pe diagnoză prognoză şi terapie- lucrarea de faţă îşi propune depăşirea nivelului teoretic de circumscriere a fenomenului violenţei împotriva femeilor şi de critică a realităţii existente în România prin identificarea posibilelor evoluţii ale fenomenului şi prin propunerea de alternative şi de modalităţi de intervenţie.

Diagnoza – Starea de fapt în România

Naturaleţea superiorităţii bărbaţilor asupra femeilor este reflectată elocvent de primul Barometru de Gen realizat în România, 2000, în care afirmaţia “Bărbatul este capul familiei” a primit acordul a 83% dintre respondenţi, în timp ce în ceea ce priveşte libertatea femeilor de a-şi gestiona viaţa, 78% dintre respondenţi sunt de părere că “femeia trebuie să îşi urmeze bărbatul”. Normele religioase care proclamă într-o interpretare distorsionată supunerea femeii către bărbat suprapuse peste o serie de valori şi norme ce au supravieţuit societăţii tradiţionale în mod esenţial patriarhale10 legitimează în ultimă instanţă violenţa ca modalitate de disciplinare şi menţinere sub control a femeilor.

Violenţa împotriva femeilor este teoretizată în România în principal în termeni de „violenţă domestică” sau „violenţă în familie”, studiile şi articolele care circumscriu acest fenomen social enumerând recent mai multe forme de manifestare printre care violenţă psihologică, fizică, socială economică şi sexuală.11 Conform abordării violenţei din prima parte a lucrării, este vorba de violenţa directă. Acest fenomen, alimentat constant de miturile superiorităţii masculine şi legitimat astfel din punct de vedere cultural, reprezintă un obstacol major promovarea unor relaţii parteneriale între femei şi bărbaţi în viaţa privată afectând şi participarea acestora la viaţa publică.

Problema violenţei domestice a început să fie vehiculată din ce în ce mai mult şi la noi începând cu anii 1990. Participarea unei delegaţii româneşti la Conferinţa de la Beijing în 1995 s-a concretizat în elaborarea unui Plan Naţional de Acţiune pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi care are printre obiectivele sale prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi copiilor. În plan practic însă problema violenţei domestice nu a fost abordată la nivel de efecte şi cu atât mai puţin la nivel de cauze. În 2000 existau în toată ţara doar două adăposturi pentru femei victime ale violenţei gestionate de sectorul de stat şi 5 de sectorul neguvernamental, atât numărul cât şi capacitatea acestora fiind limitată comparativ cu cererea cu care sunt confruntate.12 La nivel legislativ, până în anul 2002, nu exista nici o referire cu privire care să circumscrie acest fenomen. În Codul Penal românesc nu erau prevăzute articole prin care violenta în familie sa fie incriminata si pedepsita ci doar articole care vizau actele de violenta în general sau tulburarea ordinii publice. Abia începând cu noiembrie 2002 au fost făcute modificări în Codul Penal vizavi de actele de violenta domestica. După ani de presiune exercitată la nivel politic de organizaţii neguvernamentale şi membre ale Parlamentului, începând cu mai 2003 avem o lege care reglementează specific violenţa în familie, cu toate că mecanismele de implementare sunt încă inexistente.

Până în 2003 nu a existat nici o cercetare naţională cu privire la frecvenţa sau incidenţa acestui fenomen, graţie însă unor cercetări întreprinse de diverse grupuri dispunem de cazuistica adăposturilor existente şi de anumiţi indicatori care oferă imagini fragmentate cu privire la răspândirea violenţei domestice şi înainte de acest an cu toate că valabilitatea datelor este locală:

  • După date furnizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti şi cuprinse în cercetarea efectuată de grupul Avocaţi pentru Drepturile Omului din Minnesota, 29% dintre femeile care au primit asistenţă medicală între martie 1993 şi martie 1994 fuseseră violentate de parteneri intimi. Cazurile raportate de violenţă domestică au crescut de cinci ori între 1996 şi 1998.

  • După cercetarea efectuată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pe activitatea Centrul Pilot pentru Femei Victime ale Violenţei Domestice din Bucureşti între ianuarie 1997 şi mai 1998: 74% dintre femeile victime ale acestui tip de violenţă erau atacate de soţi, 4% de parteneri, 7% de foştii soţi iar 4% de alte rude. În aceeaşi cercetare se estimează că în 1997 60% din cazurile de divorţ înregistrate în Bucureşti menţionau ca motiv şi violenţa fizică în timp ce 23% dintre cazuri au fost înaintate pe motiv expres de violenţă.

Concluziile primei cercetări naţionale privind violenţa în familie şi la locul de muncă, CPE, 2003 circumscriu violenţa în familie care se manifestă în cotidian. Este vorba însă de violenţa în familie şi nu doar de violenţa împotriva femeii ceea poate masca sau afecta măsurarea ştiinţifică a acestui fenomen specific cu toate că una dintre concluziile cercetării este că două treimi din victimele violenţei în familie sunt femei, şi o treime bărbaţi. Într-o perioadă de 12 luni anterioară cercetării care a avut loc in iulie-august 200313:

* În jur de 800.000 de femei au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite

forme;

* Mai mult de 340.000 de copii (0-14) au asistat frecvent la scene de violenţă fizică

între părinţi;

* Mai mult de 370.000 de copii (0-14) au asistat la insulte şi înjurături frecvente între

părinţii sau adulţi în gospodărie.

Concluziile generale ale acestei cercetări descriu fenomenul ca o problemă reală, identificând atât procentele din populaţie care experimentează diverse forme ale violenţei dar şi sistemul valoric şi atitudinal care consideră violenţa un comportament „normal”.

Pentru exemplificare:

  • 12,8 % din populaţia adultă a ţării raportează violenţă psihologică în familie (limbaj agresiv, intimidare, umilire, ameninţare);

  • 6, 8 % raportează violenţă fizică (vătămare corporală), fenomenul având o frecvenţă de 4 ori mai mare la femei (10,5 %) decât la bărbaţi (2,5 %);

  • 7,1% raportează violenţă socială (control , izolare de familie şi prieteni, monitorizare activităţi), de două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi, 9,3 % faţă de 4,6 %;

  • 4,2 % raportează violenţă economică (oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice), din mai frecventă la femei decât la bărbaţi (5,7 % faţă de 2,5 %);

  • 1,4% raportează violenţă sexuală (forţarea la activităţi sexuale nedorite), fiind vorba doar despre femei.

Aceste procente sunt relativ mici comparativ cu procentul de 78% din populaţia cu drept de vot care crede cele 6 clişee referitoare la violenţa în familie cuprinse în cercetare, anume: „bătaia e ruptă din rai”, „un bărbat care nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat”, „femeia trebuie bătută din când în când, că dacă nu ştii tu, ştie ea de ce”, „femeia este proprietatea bărbatului”, „violenţa domestică este întâlnită doar în familiile sărace”, „o femei bătută poate în orice moment să se despartă de agresor”.

Violenţa culturală şi structurală sunt mai puţin teoretizate la noi în aceşti termeni, cu toate că violenţa din cultură este circumscrisă în unele studii şi articole care pun în discuţie concepţiile care încurajează sau legitimează actele violente împotriva femeilor.

În ceea ce priveşte violenţa structurală, instituţiile sociale au un rol major în reproducerea relaţiilor inegale între bărbaţi şi femei şi a violenţei împotriva femeilor la toate nivelele. Deşi cele mai multe societăţi au evoluat de la moduri de organizare evident patriarhale, există moşteniri subtile care s-au prelungit şi în contemporaneitate, o analiză atentă făcând posibilă identificarea diferitelor dimensiuni ale acestui mod de organizare socială şi a valorilor şi normelor sale fundamentale în prezent. Analizele făcute pe baza Barometrului de Gen 2000 de Vladimir Pasti şi Cristina Ilinca concluzionează că societatea românească tinde actualmente să se orienteze spre un model patriarhal de sorginte tradiţional-arhaică.13

Sistemul educativ perpetuează direct stereotipurile de gen care sunt folosite apoi indirect pentru a justifica nedreptăţile împotriva femeilor, discriminările şi violenţele de diverse tipuri la adresa acestora.14

Despre mas-media s-a afirmat că perpetuează o violenţă de ordin simbolic asupra femeilor prin transformarea lor în obiecte de consum, prezentarea ca accesorii estetice, reducerea la anumite părţi ale corpului sau cantonarea lor în anumite ipostaze. Se vorbeşte despre „femei/fete victime ale modei”, „despre campanii agresive de publicitate”, un limbaj evident violent. Starea de subiect care ia decizii în privinţa conducerii vieţii şi relaţiilor personale, care acceptă lucrurile care nu se pot schimba şi lucrează realist la cele ce pot fi îmbunătăţite sau care are încredere în sine şi voinţă de a se realiza pe plan social intră în conflict cu cedarea la presiunile modei efemere, cu deplasarea intereselor vitale dinspre cunoaştere, viaţă, diversitate spre înfăţişare, greutate, cosmetice, forme perfecte. E paradoxal faptul că fetele şi femeile sunt atât de mult încurajate de numeroşi agenţi media să-şi concentreze atenţia pe înfăţişare, în timp ce valorizarea acestei activităţi pe plan social este în fapt foarte scăzută, reprezentând de fapt material pentru perpetuarea concepţiilor vizavi de „nimicurile femeieşti” şi, extrapolând, de „nimicul” care sunt femeile. Astfel cred că se poate vorbi de victime ale sistemului mai curând decât de agenţi care îl refuză.

Modul în care structurile şi instituţiile sociale reproduc tipare sociale violente în ceea ce priveşte femeile trebuie documentat însă în mai mare detaliu.

Prognoză

Întrebarea principală care trebuie pusă în etapa prognozei se referă la capacitatea sistemului de a reveni la starea de bine şi măsura în care este nevoie sau nu de intervenţie din exterior. În cazul de faţă persistenţa precum şi rezistenţa la schimbare a mentalităţilor culturale care legitimează şi chiar încurajează violenţa împotriva femeilor la toate nivelele pe de o parte, iar pe de altă parte reproducerea structurilor sociale care instituţionalizează violenţa reprezintă indicatori importanţi pentru necesitatea de a interveni şi combate acest fenomen.

Societăţile occidentale care au avut cele mai puternice mişcări feministe şi de emancipare a femeilor începând din anii 70 înregistrează şi în prezent rate extrem de înalte în ceea ce priveşte violenţa împotriva femeilor, poate şi pentru că sunt printre puţinele ţări care publică statistici naţionale în acest sens. In Marea Britanie 30% sunt victime ale violentei partenerilor sau foştilor parteneri; 29% in Canada si 22% in Statele Unite. Aceste date indică importanţa abordării directe a acestei probleme şi nu lăsarea ei pe seama evoluţiei naturale a mentalităţilor. Experienţa altor ţări demonstrează că această evoluţie este foarte lentă chiar şi în cazurile în care se lucrează asupra ei la mai multe nivele. Dacă practica violenţei împotriva femeilor este scuzabilă, de înţeles, legitimă avem puţine asigurări că în cazul neintervenţiei acest lucru se va schimba de la sine şi nu înrăutăţi.

Terapie

O dată identificate cele trei nivele ale violenţei, terapiile propuse trebuie să vizeze atât acţiunile directe violente cât şi violenţa culturală şi cea încastrată în structurile sociale. Indiferent de teoriile – individuale sau sociale şi structurale – referitoare la cauzele violenţei la care ne raportăm, este important ca indivizii să îşi asume responsabilitatea pentru propriile acte violente pe de o parte iar pe de altă parte ca societatea să pună in discuţie violenţa domestică. Astfel se impune crearea unui cadru la nivelul întregii societăţi care să faciliteze dezvoltarea de resurse şi acţiuni concrete pentru a transforma violenţa directă împotriva femeilor şi contribui la punerea bazelor unor structuri sociale non-violente şi a unei culturi sensibile la gen.

Strategiile eficiente în această direcţie nu pot fi impuse însă peste structurile deja existente sau activităţile aflate în desfăşurare ci trebuie inter-relate cu acestea pentru a răspunde la nevoile şi provocările concrete folosind reţelele şi resursele care există deja.

Terapiile posibile în abordarea violenţei trebuie să urmeze două direcţii principale –de prevenţie şi intervenţie—pentru a fi eficiente atât pe termen scurt cât şi mediu şi lung. Lucrul pe conştientizare şi prevenire este extrem de important în special datorită focusului pe termen lung ce duce la schimbările durabile în mentalitate şi ansamblul valorilor şi normelor care ghidează comportamentul indivizilor, intervenţia imediată este însă esenţială pentru a răspunde situaţiilor de criză şi nevoilor imediate ale femeilor abuzate.

Idei pentru abordări preventive

Activitatea de prevenţie implică în principal mobilizarea instituţiilor şi actorilor care pot lucra pe creşterea nivelului de conştientizare şi implicit delegitimare a problematicii violenţei în general şi a violenţei genizate în special.

Educaţie sensibilă la gen în şcoli. Propuneri:

  • promovarea educaţiei pentru pace din perspectivă de gen şi transformarea conflictelor pe cale paşnică;

  • educaţie partenerială pentru viaţa privată în şcoli;

  • implicarea elevilor şi studenţilor în activităţi de conştientizare a problematicii violenţei în societate şi a implicaţiilor violenţei împotriva femeilor la toate nivelele precum şi acţiuni concrete de depăşire a acestei probleme;

  • producere de manuale şi publicaţii sensibile la dimensiunea de gen şi violenţa genizată

  • pregătirea profesorilor pentru a aborda problematica violenţei.

Mas-media. Propuneri

  • Campanii puternice şi susţinute de sancţionare a acestui fenomen

  • Monitorizarea abuzurilor şi violenţelor de orice la care sunt supuse femeile şi redarea lor în limbaj non-valoric.

  • Programe de instruire pentru jurnalişti pentru dezvoltarea unei sensibilităţi de gen.

Biserica

  • Schimbare de discurs vizavi de superioritatea bărbaţilor asupra femeilor

  • Sprijinirea înfiinţării de adăposturi prin resursele şi locaţiile pe care le au la dispoziţie.

Sectorul civil

  • Coaliţii ale organizaţiilor neguvernamentale care să lucreze integrat pe această problemă.

  • Dezvoltarea de programe de instruire şi conştientizare asupra acestei probleme adresate funcţionarilor publici, politicienilor, activiştilor sociali

Modalităţi concrete de intervenţie

  • Mai multe centre de asistenţă pentru femeile abuzate

  • Înfiinţarea de centre de consiliere pentru bărbaţii violenţi

  • Pregătirea / Instruirea reprezentanţilor instituţiilor care trebuie să intervină în asistarea victimelor violenţei: poliţişti, judecători, avocaţi, medici legali, medici generalişti.

1 Johan Galtung este fondatorul cercetării în domeniului păcii şi al conflictelor . A înfiinţat primul Institut Internaţional de Cercetare în domeniul Păcii din lume în 1951 în Oslo, Norvegia. Lista sa bibliografică din perioada 1951 şi 1990 număra peste 1000 de intrări.

Pentru asemănarea dintre studii de pace şi studii despre sănătate, vezi cartea sa Peace by Peaceful Means, 1996.

Pentru definiţia violenţei menţionată în această lucrare vezi J. Galtung- Sobre la paz, 1985, p.30. sau Essays in Peace Research, Vol 1, p. 109.

2 Este vorba de singura descriere existentă a unei societăţi care nu operează diferenţieri pe considerente de sex, făcuta de M. Mead, 1935, în urma observării unui trib format din câteva sute de membri, din Noua Guinee.

3 Abordare dezvoltată de J. Galtung şi specifică TRANSCEND, reţea internaţională pentru pace şi dezvoltare fondată de acesta. Pentru trecerea în revistă a acestor forme de violenţă, vezi Searching for Peace, de J.Galtung, C. Jacobsen şi K.F. Brand-Jacobsen, 2000 precum şi Manualul de tranformare a conflictelor prin mijloace paşnice editat de Transcend sub egida Naţiunilor Unite, 2000.

4 Dovadă pentru interesul în creştere al ONU faţă de dimensiunea inegalităţii de gen şi a formelor sale de manifestare stau instituţiile dezvoltate de acesta, conferinţele internaţionale organizate şi numeroasele publicaţii care circumscriu această problematică: UNPFA, INSTRAW, UNIFEM, toate instituţiile aferente ONU având o dimensiune de gen explicită, Conferinţele de la Cairo, 1985, Viena, 1993, Beijing 1995)

5 Pentru o scurtă trecere în revistă a acestora vezi Women and Violence, M. Davies, 1994, p. 7

6 În Harwaz, M şi O Neil J. –What causes Men s Violence against Women, 1999, p 21

7 Vezi Barometrul de Gen, 2000.

8 S. de Beauvoir trece în reviste numeroase asemenea mituri în Al doilea sex (1949). Pentru o teoretizare a dominaţiei simbolice vezi şi cartea lui P. Bourdieu- Masculine Domination, 2000. D. Thompson (2001) atrage însă atenţia asupra riscului de a teoretiza această dominaţie doar la nivel simbolic fără a identifica manifestările materiale, incă persistente.

9 În J. Galtung, Peace by Peaceful Means, 1996, p.40

10 Pentru o analiză a societăţii româneşti prin prisma conservatorismului de gen vezi scrierile M. Miroiu (1997, 1998) şi cartea lui V. Pasti, Ultima inegalitate, 2003.

11 Pe aceste cinci tipuri de violenţă s-a centrat prima cercetare naţională privind violenta in familie si la locul de munca, 2003, Centrul Partener pentru Egalitate. Articole si studii mai vechi, cum ar fi cel cuprins Gen si societate, 1997, sau secţiunea despre România în WOMEN 2000 vorbesc despre violenţa împotriva femeilor doar ca vătămare fizică neintrând în alte detalii.

12 Cf WOMEN 2000: in investigation into the Status of Women’ Rights in Central and South-Eastern Europe and the newly independent States, p.359-363

13 Raportul cercetării naţionale privind violenta in familie si la locul de munca, 2003, Centrul Partener pentru Egalitate, p. 3, 70 şi 116.

13 Menţionat în Pasti, V-Ultima inegalitate, 2003

14 Pentru o critică asupra sistemului de educaţie din perspectivă de gen, vezi scrierile semnate de

M. Miroiu şi L. Grunberg, 1997, 1998 şi D.O. Stefănescu, 2003