arhivă

părintisme

Prima sarcina si prima nastere acasa au fost doua procese si experiente superbe, in familie.
Dupa ce am lucrat cu fricile personale si colective in prima sarcina vizavi de nastere acasa,cea de -a doua sarcina a fost mult mai linistita din punctul de vedere al intrebarilor, nelamuririlor, temerilor. Aveam incredere in corpul meu, ca stie ce face, si in bebe care, la fel, vine cu un plan. Apoi mai este universul si multe alte variabile pe care nu le controlam deloc. De fapt, intreg procesul a fost unul de abandon progresiv, de centrare in linistea inimii, de ascultare a semnalelor fiintei ce ni se alatura, de non-gandire si planificare, pur si simplu de traire a sarcinii si vietii de fiecare zi.
Am folosit ca pretext faptul ca am petrecut cea mai mare parte a verii la munte, la cort, cu 2 vizite in oras in 5 luni, pentru a nu ma apropia de nici un doctor. Ma simteam bine, faceam miscare, aveam un precedent de sarcina sanatoasa, nu aveam nevoie de confirmari in legatura cu sexul copilului (de ce sa stricam surpriza?), prin urmare nu mi lipsea nimic din ce un doctor putea sa imi dea.
Nu imi propusesem sa nu merg deloc la control, si poate pentru unii este o inconstienta sa nu te vada nici un doctor. Dar pur si simplu nu venea natural. Ma simteam bine in pozitia de expert al propriului meu corp, in loc sa merg la analize seci  si aparate reci care sa imi dea incredintari expeditive ca „totul e bine”. In luna a 8 am facut totusi o analiza de sange care nu mi-a confirmat decat ce intuiam, o usoara lipsa de calciu. In rest, liniste si pace, cu bebele care crestea pe zi ce trece.
Cu aceasi doula la la prima nastere pregatita sa ne asiste, pe care n-as fi dat-o pe 10 doctori, am hotarat ca nu e necesar sa avem si o moasa pregatita. Mama, tata, bebele si doula – simteam ca e suficient. Bebele va avea o alta parere, insa:o)
Abia dupa nastere, mi-am dat seama ca aceasta liniste in care am stat si linistea cu care am nascut doar cu tati erau de fapt dorinta si ghidajul bebelui care se pare ca stia ce vrea.
La inceputul lunii a noua, cand mai numaram minim 3 saptamani pe calendar pana la saptamana 40, au inceput intr-o seara pe la ora 8 mici intepaturi despre care nu imi venea sa cred ca sunt inceputul contractiilor.
Sabin era pe drum spre casa de La Gugu, ultima vizita pe teren. Nu as fi avut nici o sansa sa il contactez daca ar mai fi ramas o noapte pentru ca acolo suntem incantati sa nu avem semnal telefonic decat in anumite locatii pe teren.
Amanasem complet ecograful de control pentru ultima luna, nu aveam nici cea mai mica idee cat de pregatit e bebele pentru nastere. La recomandarea doulei, am mers la un control de urgenta la maternitate pentru a vedea daca bebele e pregatit pentru o nastere acasa, dat fiind ca venea atat de repede dupa calculele noastre.
Controlul scurt (singurul ecograf la care am expus copilul) a confirmat ca bebele arata gata de nastere, cu aspectul si greutatea unui bebe la termen, iar contractiile usoare care continuau semnalau clar inceputul travaliul. Am refuzat internarea si din fericire nu a trebuit sa argumentez prea multe la sectia de urgenta, cu toate ca mersesem pregatita sa mi apar pentru dreptul de a decide ce e mai bine pentru mine si copil. Mersesem pregatita cu o prietena destoinica sa ma rapeasca inapoi acasa.
Noaptea abia incepea, la 22.45 m-am intors de la urgenta, era clar ca aveam dilatatie si procesul incepuse.  Doula urma sa ia trenul la miezul noptii spre noi si sa ajunga in jur de 2 dimineata. Mira dormea.
Am avut tentative de chemat cate o prietena, doua, trei, pe rand, sa fie prezente in caz de urgenta, in caz ca se trezea Mira. Nu s-a materializat nimic.Sabin insista sa chemam pe cineva, eu simteam ca ce trebuie sa fie va fi si eram foarte linistita.
Dupa miezul noptii a devenit clar ca asta avea sa fie formula de nastere. Doula noastra, foarte conectata la ea si la  fiinta care avea sa vina la noi ca multi alti bebelusi inainte, nu se putuse urca in tren. Un rau fizic coplesitor care nu s-a incheiat decat cand a returnat biletul de tren. Destul de evident semnul si claritatea ca suntem in formula completa.
Spre deosebire de primul travaliu intens, extatic si dureros, acum semnele erau aceleasi dar mult mai putina intensitate. Am pregatit baia, renuntand la piscina de nascut din motive practice, alegand cada mult mai usor de umplut.
Am avut timp de pus muzica, aprins lumanari, facut fotografii pe mingea de nascut, relaxat, glumit, si mai ales  ras. Unul de celalalt. Cum totul e ok, suntem singuri pentru ca asa trebuie sa fie.
Orele au trecut foarte repede fara sa simt intensitate crescanda in contractii, la momentul potrivit – dupa semne- am intrat in apa din baie si orele au continuat sa treaca, eu fiind dincolo de timp.
Pe la ora 4, Sabin reflecta ingrijorat ca e tarziu, inca nu am nascut. Venea dimineata, urma sa se trezeasca Mira. Asta chiar nu era ceva in legatura cu care puteam face ceva, usor amuzata fiind.
Intre 4 si 5 contractiile au devenit mai intense, stiam la ce sa ma astept, era clar ca se angajase pe canalul nasterii. Ora a fost de gratie absoluta. Ma tineam puternic de gatul lui Sabin sa imi pot pastra partea de jos relaxata in ciuda intensitatii, si absolut toate cuvintele devenisera de prisos.
Vorbareata din mine nu mai voia sa auda nici un cuvant. Chiar si incurajarile lui „esti grozava”, „te iubesc”, erau usor stridente pentru linistea din care se intampla nasterea. Chiar l-am rugat sa taca si doar sa fie acolo. Mama, tata si bebe devenisera una cu intreg Universul, respiram si simteam cu totii ca o singura fiinta (ce eram).
Cand bebele era pe canal, ii simteam pielea capului si mai era nevoie de o contractie, doua sa vina afara, mi-am dat seama brusc ca nici macar nu sunt eu cea care naste.  Cuvintele care au iesit au fost „il scoate mama afara” si mama era mama tuturor mamelor.
Cand a iesit minunea mica si am pus-o pe piept,  invelita rapid, ne-am reamintit ce superba e gratia de dupa nastere, cand bebele e bine, la piept, cautandu-si locul preferat. Dupa vreo 15 minute am indraznit sa o intoarcem, sa vedem ca e  fetita si sa iesim afara din apa.  Plansul ei a fost desteptatorul pentru Mira care ni s-a alaturat  in patul mare, unde dormim in continuare toti 4.
Daria si-a ales numele, pe care – desi destul de intalnit – noi nu il auzisem inainte de ea.
In mod clar si-a ales contextul nasterii care sa ne ajute pe noi sa ne abandonam inca un strat din credinta ca noi alegem si controlam asemenea procese de viata subtile.
O experienta superba si sacra, cum am trait si cu Mira, de care ne-am bucurat in totalitate acasa, in liniste si dragoste.
Bun venit, minune mica!
Anunțuri

– Despre cum nu dau o doula pe 10 doctori-

Proaspat intorsi in tara dupa ce tocmai intalnisem un cuplu superb in Africa de Sud, care se pregatea pentru nastere acasa, ni s-a parut firesc si frumos sa incercam acelasi lucru si noi. Respingerea abordarii nasterii in spital a venit natural, ca alegere de viata congruenta cu felul in care traim. Decizia a fost inspirata si de tot mai multe povesti despre nasteri in final nefericite si traumatizante in spitale. 

Printre primele persoane noi pe care le-am in talnit la intoarcerea in tara a fost o doula, afland astfel si ca exista asemenea vocatii: „insotitoare spirituala in procesul nasterii“. Nu auzisem de asa ceva si nu aveam nici o idee despre ce face o doula cu adevarat dar am avut incredere ca – daca vrem nasterea ca proces si spiritual de crestere- este ceva care cu siguranta ne va prinde bine.

Pregatirea in sine a fost un proces superb de lucru cu fricile personale si colective vizavi de nastere.

La fiecare frica de-a mea despre proces, doula avea doar cuvinte de incurajare, spuse insa atat de natural, incat incet-incet au lucrat in interiorul meu: „ai incredere in corpul tau, stie ce face“, „asculta ce iti spune corpul“, „conecteaza-te la tine si la bebe“. La fiecare pas important din sarcina – nevoi alimentare si carente de minerale, ecografe, analize despre riscuri – doula imi recomanda solutii naturale bazate pe plante sau imi argumenta cu studii de specialitate daca testele standard sunt sau nu utile. De la ea am primit cartea „Sacred Birthing“, care ne-a inspirat decisiv si ne-a dat o ancora spirituala puternica.

Stiam ca nu vom gasi moase usor in Romania, in lipsa cadrului legal care sa le permita sa asiste nasteri acasa. In acel moment nici nu aveam o „acasa“. In orice caz, ideea se infiripase deja si am inceput sa ne pregatim cautand persoane resursa, carti, sprijin.

Am fost placut surprinsi sa descoperim asociatia Mame pentru Mame si povestea celor doua nasteri acasa ale Anei Maita; a urmat apoi povestea mediatizata a Dittei Depner asistata acasa de un medic obstetrician. Am aflat si de alte femei fara povesti mediatizate care erau la a treia, a patra nastere acasa, sau altele care erau hotarate sa incerce pentru prima oara. Evident un mic curent se consolida in Romania si ne simteam mai putin singuri, desi sprijin concret nu prea eram siguri ca putem avea.

Am fost de doua ori la inceputul sarcinii la control la o clinica privata; de ambele dati am avut senzatia ca e inutil sa astept la coada si am avut impulsul sa plec inainte de a intra in cabinet. Mediu curat, doctori si moase politicoase, si totusi cele 15-30 de minute de consult si conversatie, lungite de mine prin intrebari, nu mi se pareau deloc satisfacatoare pentru ceea ce aveam eu nevoie. Dublu si triplul test le-am refuzat, avand sub 35 ani si afland ca oricum testele astea sunt in general fals pozitive, iar doctorii cu adevarat nu au ce face decat sa recomande intrerupere de sarcina. Multumesc, nu!

Cu fiecare persoana intalnita cu care abordam subiectul, fie ca era cadru medical sau nu, conversatia se transforma rapid in dezbatere.

In familia mea cu doua surori proaspete mamici am mentionat la un moment dat dorinta de a naste acasa; aceasta a fost intampinata cu atata vehementa, incat ne-am dat seama ca nu avem energie sa convingem pe nimeni ca e cea mai buna optiune pentru noi. Mai ales pentru ca ne-am pregatit pentru nastere acasa si cautat sprijin pana in ultimul moment.

Pe parcursul sarcinii am cochetat cu tot felul de idei si locatii pentru nasteri: Constanta sau Brasov unde exista clinici private in care se poate naste in apa sau Olanda unde avem prieteni si unde se naste foarte mult acasa. Toate cazurile insa ar fi implicat calatorii de multe sute sau mii de kilometri, iar intrebarea „de ce am face asta?“ devenea tot mai clara, ca si firescul nasterii acasa.

In ultimul trimestru am gasit o moasa din Romania care ar fi fost dispusa sa inceapa cu noi travaliul acasa si cu dilatatie maxima sa mergem apoi la spital. Riscurile profesionale mari la care s-ar fi expus, plus riscurile la care considera ca expunea fatul erau prea mari pentru ca ea sa se angajeze la a sprijini o nastere acasa in totalitate. Mi-am spus ca daca totul merge bine, nu ma scoate nimeni din casa cu dilatatie maxima pentru a ajunge exact in locul in care nu doream deloc sa ajung. Era clar ca avem nevoie de multa liniste, incredere, experienta si calm in proces, nu de alte frici proiectate din alte experiente.

In saptamana 36 am gasit o moasa din strainatate dispusa sa ne ajute, cu care am rezonat foarte bine fata de procesul nasterii. Abordarea ei era axata in genere pe interventie doar daca ar fi fost absolut necesar.

Ca sa ajunga la noi, moasei ii erau necesare cam 4 ore; tot cam atat iar fi luat si doulei. Mai aveam alaturi de noi o prietena clarvazatoare practicanta de terapii alternative, care m-a pregatit constant in sarcina si aproape saptamanal in ultima luna. Prezenta ei in proces ne-a dat din nou multa incredere ca, in cazul in care apar riscuri de care nu ne dam seama, vom primi ajutor si din alte sfere pe care contam de altfel mai mult decat pe ajutor medical.

In ultimele 3 luni am lucrat aproape zilnic cu meditatii de relaxare asociate cu nasterea prin autohipnoza, practic o relaxarea profunda cu vizualizare si cateva tehnici de respiratie care au continuat sa imi creasca nivelul increderii in proces si sa disipeze fricile. Chiar daca in nasterea propriu zisa tehnicile respective nu au avut la fel de mult sens – numaram de trei ori mai mult si contractia nu se mai termina – perioada de pregatire a fost superba ca proces de abandon al controlului si lucru cu fricile personale si colective.

In saptamana 36 am fost la ecograf, totul era in regula. Din acel moment am tot asteptat cu anticipatie, trecand saptamanile prin 37, 38, 39, 40. Ma simteam bine, vazand ca nu mai nasc imi gaseam tot felul de ocupatii din seria aranjarii cuibului. La incheierea saptamanii 40 am mers la un control de rutina pentru monitorizarea fatului, la o clinica privata, si am facut imprudenta sa ii spunem medicului ca noi ne pregatim de nastere acasa. Am fost coplesiti imediat de un discurs al unui medic (destul de tanar de altfel) despre imensele riscuri la care ne expunem si contrarecomendarile lui (pe care nu le cerusem). Am incercat de cateva ori sa il oprim, multumindu-i pentru grija. Faptul ca specia umana reusise sa populeze planeta multe milioane de ani fara teste NST si amniocenteze la fiecare 2 zile din saptamana 39, dupa recomandarea sa, nu parea sa cantareasca deloc in ecuatie fata de riscurile enorme care pot aparea de la un mooment la altul. Nu parea sa conteze prea mult nici faptul ca o sarcina normala merge pana la 42 de saptamani inclusiv si cu cat fatul sta mai mult in uter cu atat este mai bine echipat pentru viata dupa nastere. Desi am intrat foarte relaxata in cabinet, curioasa de procedura, odata pusi eletrozii pe burta pentru testul NST care monitorizeaza bataile de inima ale fatului, am simtit o alerta si tensiune automata. Sa fac asta o data la 2 zile parea o absurditate – financiara si emotionala in acelasi timp. In plus, amniocenteza ca procedura invaziva nu era o solutie acceptabila. Toate analizele din timpul sarcinii iesisera foarte bine, cu mici carente corectate prin alimentatie si suplimente naturale (corpurile noastre asimiland extrem de putin din toate suplimentele de sinteza, de tipul 30 in 1 existente pe piata). Placenta avea aspect normal la ultimul ecograf. Am intalnit mamici care din saptamana 38 mergeau aproape zilnic sau la doua zile la control, inclusiv trecand granita in Ungaria, la clinici cu servicii mai bune decat la noi. Ce stres aditional trebuie sa fie si asta pentru bebe si mama, sa verifici aproape zilnic ca totul este in regula din saptamana 38 pana in 42! Putine femei au sanse sa ajunga in saptamana 42 dupa recomadarile medicilor, care au un intreg arsenal la dispozitie pentru a grabi / „salva“ procesul.

Am inteles insa atunci mai bine ca toata afacerea in jurul nasterii nu implica doar bani si iar bani pentru teste, controale, suplimente artificiale, onorarii la doctori, ecografe multiple si inutile, inclusiv briz-briz-uri de genul 4D. La mijloc este un intreg sistem – indatorat rationalismului materialist-stiintific – care incearca constant sa submineze intuitia si increderea femeilor in intelepciunea propriului corp. Mai mult, cascada de interventii posibile – grabirea procesului nasterii, initierea / inducerea inainte de vreme, fortarea contractiile cu substante artificiale, cezariana si altele – duce inevitabil la traume pentru noua fiinta in grad mai mare sau mai mic, dupa caz. In loc sa isi aminteasca de unde vine si de scopul mai inalt al vietii, noua fiinta va fi potential ocupata o viata sa isi vindece traumele si sa isi puna intrebari de sens profund la care stiinta inca nu a gasit raspuns.

Iti dai seama mai ales in momentul in care alegi altceva decat sistemul dominant cat de putina libertate avem de fapt in alegerile noastre. Noua ne ramanea sa asteptam linistiti momentul perfect al nasterii care avea sa vina singur.

La sfarsitul saptamanii 41, nici semn de contractii, doar o durere accentuata de spate; intr-o dimineata, fara nici un alt semn, o mica pata maro – semn ca cervixul se pregatea. Am trebaluit toata ziua pentru ca asteptasem deja destul sa se intample minunea si aveam pregatiri pentru iarna de facut

Doula deja simtise ca trebuie sa vina la mine – prin conectarea ei cu bebelusul – si era pe drum – ceea ce ne-a salvat, pentru ca daca ar fi asteptat semne mai clare nu ar fi avut nici o sansa sa ajunga la timp. Ea a ajuns la 7 seara; eu eram in mare verva, obosita de peste zi, insa fara alte semne. Ii scriem un email si moasei inainte sa fac un dus si sa merg sa ma odihnesc.

Planul de odihna nu a avut prea mare sanse, pe la 9 au inceput niste intepaturi puternice despre care doula a spus clar ca nu sunt inca contractii, doar pregatirea cervixului. Cum or fi aratand contractiile m-am intrebat, pentru ca intensitatea nu era deloc mica nici atunci. Stiam si glumisem pe seama faptului ca orgasmul sexual inainte / in timpul travaliului ajuta mult cervixul la dilatare – o alta modalitate in care natura lucreaza singura, si in care viitorul tata este implicat in proces. Pentru noi era deja prea tarziu, intensitate intepaturilor nu mai lasa loc decat de respiratii lungi in asteptarea urmatoarei. Pe la 10 si jumatate sotul meu a iesit la tren dupa prietena noastra terapeuta, care avea sa ajunga aproape de miezul noptii.

Doula a fost foarte discreta, spunandu-mi sa o chem daca vreau sa fie cu mine. I-am cerut sa vina cu trusa magica de uleiuri esentiale si imi amintesc ca a scos un ulei superb, pe care l-am mai cerut mai tarziu in proces: cel de trandafir, esenta feminitatii. A mai fost unul care s-a pierdut in memorie. Mi-a masat usor picioarele cu atat de multa finete si prezenta si dragoste, incat mi-am spus, wow, sper sa avem timp sa ne bucuram si de asta. Intensitatea trairilor a inceput sa se accelereze rapid, inca mai functiona creierul cand am intrebat-o cum pot femeile sa treaca prin asemenea proces in spital; nimic din ce aveam nevoie in acel moment nu parea sa vina din acel mediu. Mi s-ar fi parut un chin sa fiu oriunde altundeva. Aveam un moment atat de frumos cu doula incat nu imi doream sa se termine prea repede, noi doua atunci eram absolut suficiente in proces.

Durerea a devenit tot mai intensa si ceea ce credeam eu ca trebuie sa fie contractii, tot mai dese. In scurt timp nu m-am mai putut concentra pe nimic altceva decat pe respiratie, cu ochii inchisi si mainile pe burta. Numaram cam de trei ori dupa cele invatate si durerea contractiei nu inceta. Cam atat despre ce planuiesti inainte; mai ramanea abandonul in proces, cel mai firesc lucru pe care il puteam face.

Sotul meu si prietena terapeuta s-au intors in jur de miezul noptii, dupa care a inceput periplul cu umplerea piscinii de nascut. Nefiind racordati la retea cu apa calda nelimitata, incalzirea si umplerea piscinei au luat aproape 3 ore. Pe la 2.30 deja abia asteptam sa intru in apa de unde nu am mai iesit decat la 4.30, dupa nastere.

Durerea era atat de intensa incat am gasit o pozitie in care eram confortabila in care am stat ore in sir: in genunchi, sprijinindu-ma cu mainile de marginea bazinului, cu ochii inchisi, deschizandu-i doar pentru a cere apa. Am avut multa liniste in jur, cu lumini difuze, vorbit in soapta. cateva glume, si atat de multa dragoste si finete incat, in ciuda durerii, experienta a fost superba, sacra de-a dreptul. Mica minune a iesit la lumina la 4.25, cu ochii larg deschisi si cu mana dreapta intinsa deasupra umerilor.

Moasa a ajuns la 5 minute dupa nastere, la timp sa imi faca un control delicat la lumina lumanarii pentru a se asigura ca totul este in regula. Desi moasa nu a ajuns la timp, doula, care era singura cu experienta in nasteri anterioare, mi-a transmis mereu multa siguranta si calm. O prezenta formidabila pe care nu as da-o pe zece doctori!

Urmatoarele ore au fost de gratie. Dupa o scurta odihna a tuturor protagonistelor, cu proaspatul tatic comunicand marele eveniment familiei, golind piscina si ocupandu-se de cumparaturi, am petrecut o dimineata superba la ceai, cafea si prajituri vorbind despre experienta tuturor. O atmosfera superba de relaxare, ras si calm fericit care a continuat pentru cateva zile.

Nu a fost nevoie sa ies din casa pentru nimic. Fiind sfarsit de saptamana, medicul de familie a venit abia luni pentru un control de rutina si o adeverinta de nastere spontana acasa, care ne-a ajutat sa obtinem un certificat de nastere de la primaria comunei de care apartinem. Desi nu se mai intamplasera de multa vreme nasteri in sat, ne-a fost usor sa obtinem certificatul fara intrebari suplimentare.

Le uram si altora nasteri frumoase dupa dorinta :o)

Unul din exerciţiile mele preferate în autobuz sau când aştept la vreun rând e să-mi imaginez cum arătau oamenii din jurul meu atunci când erau copii. Îmi imaginez feţele lor la 9-10 ani cu pistrui şi codiţe şi dintr-odată reuşesc să văd lumea prin ochii lor de atunci. Cu problemele şi bucuriile aferente, cu candoarea şi inocenţa anilor. Imaginea asta funcţionează mai ales dacă atmosfera la coadă la poştă e puţin tensionată, sau am avut o zi stresantă. Zâmbesc instantaneu şi mă relaxez. E o altă lume.

Probabil că băieţelul din mine se conectează la băieţeii şi fetiţele din jur şi întrând în mintea-de-joacă nu mai poate lua conflictele în serios. Îmi caut tovarăşi de joacă. Cred că jocul face parte din esenţa fiinţelor noastre şi alegem să venim în vieţile astea tocmai pentru a ne putea juca. Uităm mai târziu lucrul ăsta – prea uşor – şi luăm viaţa prea în serios. „Eşti băiat mare deja, nu mai poţi face asta!”, „Fii cuminte, nu vezi că toată lumea e serioasă?”, „Nu fii caraghios!”

Jocul de dragul jocului e o componentă necesară a maturităţii sufleteşti şi fizice. Mulţi adulţi pe care-i cunosc îmbătrânesc fără să se maturizeze şi pentru că le lipseşte jucăuşenia din viaţă. Societăţile în care trăim sunt la fel. Jocul e controlat, organizat, competitiv până la absurd şi practicat de eliite de jucători, te naşti să devii campion. Ceilalţi suntem privitori, adulatori, plătitori, şi jucăm prin reprezentanţi. Rolul nostru în societate e să fim serioşi şi reponsabili, nu să ne ţinem de prostii. Devenim colectori de depresii şi feţe triste, înghiţim cu aceeaşi graţie hapuri de medicamente şi regimuri politice acre.

Propun cursuri de râs în şcoli şi facultăţi. Academii de jocuri şi ghiduşii, instituţii de descreţit frunţile. Aş trimite delegaţii în Bhutan să studieze calitatea fericirii. Aş da poporului trei ore de televizor in fiecare seară numai cu seriale de terapie prin râs. În plus aş alege funcţionari publici şi politicieni în funcţie de capacitatea lor de a se juca şi a râde. Spaţii publice de jocuri pentru copii şi adulţi, ateliere de muzică, teatru, dans şi desen în parcuri. Votaţi Partidul Ludic al Veseliei Contagioase!

„Şi? E cuminte?”, mă întreabă vecina. E a suta oară când aud întrebarea, indiferent că persoana care-i dă drumul mă cunoaşte sau nu. Cu toţii se referă la fetiţa mea de şase luni, de unde realizezez că aşteptarea generală e că micuţii sunt nişte diavoli malefici care-ţi storc nervii până la ultima picătură. Mici răutăţi cu chip de înger, care îţi zâmbesc duios şi când ai lăsat garda jos aruncă un ţipăt care-ţi pătrunde până-n cel mai ascuns cotlon al creierului tău sensibil la decibeli de bebeluş. Asta e norma.

Copiii cuminţi… ei bine, ei sunt o raritate. Prin urmare fiecare întreabă-n stânga şi-n dreapta, da’ dacă găsesc oaia cu lâna de aur – pruncul care e cuminte! Adică nu plânge chiar dacă ar avea un motiv (scutec, foame, dureri, somn), nu se zbate, stă acolo unde-l pui. În plus copilul cuminte nu urlă neîntrebat, nu trage lucruri de pe mese şi dulapuri, nu bagă nimic în gură de pe jos, nu se bagă în bălţi şi nu-şi murdăreşte nici în ruptul capului hăinuţele. Trebuie să recunoaşteţi că mai rar aşa un pitic; legenda spune că a trăit unu’ acu mulţi ani, da’ a crescut mare între timp.

Părinţii (care potrivit prezumţiei de nevinovăţie sunt desigur) cuminţi îi împart deci din start pe copii în răi şi cuminţi (tabere opuse care vor face mai târziu munca psihiatrilor şi psihologilor mai uşoară „A fost un copil aşa de rău când era mic!”). Da’  pe ei cine îi desparte în categorii? A auzit cineva dialoguri între bebeluşi de genul:

„- Ai tăi cum sunt?

– Răi tare! Mă pun să dorm în altă cameră, nu mă iau în braţe dacă plâng, îmi dau doar lapte praf şi mă îmbracă numai în roz!”

Astfel de dialoguri nu există pentru că pruncii noştri cred pentru mulţi ani că părinţii lor sunt perfecţi şi cele mai bune modele de urmat. Cine de la cine are de învăţat?