în dar o Darie (a trecut un an…)


Prima sarcina si prima nastere acasa au fost doua procese si experiente superbe, in familie.
Dupa ce am lucrat cu fricile personale si colective in prima sarcina vizavi de nastere acasa,cea de -a doua sarcina a fost mult mai linistita din punctul de vedere al intrebarilor, nelamuririlor, temerilor. Aveam incredere in corpul meu, ca stie ce face, si in bebe care, la fel, vine cu un plan. Apoi mai este universul si multe alte variabile pe care nu le controlam deloc. De fapt, intreg procesul a fost unul de abandon progresiv, de centrare in linistea inimii, de ascultare a semnalelor fiintei ce ni se alatura, de non-gandire si planificare, pur si simplu de traire a sarcinii si vietii de fiecare zi.
Am folosit ca pretext faptul ca am petrecut cea mai mare parte a verii la munte, la cort, cu 2 vizite in oras in 5 luni, pentru a nu ma apropia de nici un doctor. Ma simteam bine, faceam miscare, aveam un precedent de sarcina sanatoasa, nu aveam nevoie de confirmari in legatura cu sexul copilului (de ce sa stricam surpriza?), prin urmare nu mi lipsea nimic din ce un doctor putea sa imi dea.
Nu imi propusesem sa nu merg deloc la control, si poate pentru unii este o inconstienta sa nu te vada nici un doctor. Dar pur si simplu nu venea natural. Ma simteam bine in pozitia de expert al propriului meu corp, in loc sa merg la analize seci  si aparate reci care sa imi dea incredintari expeditive ca „totul e bine”. In luna a 8 am facut totusi o analiza de sange care nu mi-a confirmat decat ce intuiam, o usoara lipsa de calciu. In rest, liniste si pace, cu bebele care crestea pe zi ce trece.
Cu aceasi doula la la prima nastere pregatita sa ne asiste, pe care n-as fi dat-o pe 10 doctori, am hotarat ca nu e necesar sa avem si o moasa pregatita. Mama, tata, bebele si doula – simteam ca e suficient. Bebele va avea o alta parere, insa:o)
Abia dupa nastere, mi-am dat seama ca aceasta liniste in care am stat si linistea cu care am nascut doar cu tati erau de fapt dorinta si ghidajul bebelui care se pare ca stia ce vrea.
La inceputul lunii a noua, cand mai numaram minim 3 saptamani pe calendar pana la saptamana 40, au inceput intr-o seara pe la ora 8 mici intepaturi despre care nu imi venea sa cred ca sunt inceputul contractiilor.
Sabin era pe drum spre casa de La Gugu, ultima vizita pe teren. Nu as fi avut nici o sansa sa il contactez daca ar mai fi ramas o noapte pentru ca acolo suntem incantati sa nu avem semnal telefonic decat in anumite locatii pe teren.
Amanasem complet ecograful de control pentru ultima luna, nu aveam nici cea mai mica idee cat de pregatit e bebele pentru nastere. La recomandarea doulei, am mers la un control de urgenta la maternitate pentru a vedea daca bebele e pregatit pentru o nastere acasa, dat fiind ca venea atat de repede dupa calculele noastre.
Controlul scurt (singurul ecograf la care am expus copilul) a confirmat ca bebele arata gata de nastere, cu aspectul si greutatea unui bebe la termen, iar contractiile usoare care continuau semnalau clar inceputul travaliul. Am refuzat internarea si din fericire nu a trebuit sa argumentez prea multe la sectia de urgenta, cu toate ca mersesem pregatita sa mi apar pentru dreptul de a decide ce e mai bine pentru mine si copil. Mersesem pregatita cu o prietena destoinica sa ma rapeasca inapoi acasa.
Noaptea abia incepea, la 22.45 m-am intors de la urgenta, era clar ca aveam dilatatie si procesul incepuse.  Doula urma sa ia trenul la miezul noptii spre noi si sa ajunga in jur de 2 dimineata. Mira dormea.
Am avut tentative de chemat cate o prietena, doua, trei, pe rand, sa fie prezente in caz de urgenta, in caz ca se trezea Mira. Nu s-a materializat nimic.Sabin insista sa chemam pe cineva, eu simteam ca ce trebuie sa fie va fi si eram foarte linistita.
Dupa miezul noptii a devenit clar ca asta avea sa fie formula de nastere. Doula noastra, foarte conectata la ea si la  fiinta care avea sa vina la noi ca multi alti bebelusi inainte, nu se putuse urca in tren. Un rau fizic coplesitor care nu s-a incheiat decat cand a returnat biletul de tren. Destul de evident semnul si claritatea ca suntem in formula completa.
Spre deosebire de primul travaliu intens, extatic si dureros, acum semnele erau aceleasi dar mult mai putina intensitate. Am pregatit baia, renuntand la piscina de nascut din motive practice, alegand cada mult mai usor de umplut.
Am avut timp de pus muzica, aprins lumanari, facut fotografii pe mingea de nascut, relaxat, glumit, si mai ales  ras. Unul de celalalt. Cum totul e ok, suntem singuri pentru ca asa trebuie sa fie.
Orele au trecut foarte repede fara sa simt intensitate crescanda in contractii, la momentul potrivit – dupa semne- am intrat in apa din baie si orele au continuat sa treaca, eu fiind dincolo de timp.
Pe la ora 4, Sabin reflecta ingrijorat ca e tarziu, inca nu am nascut. Venea dimineata, urma sa se trezeasca Mira. Asta chiar nu era ceva in legatura cu care puteam face ceva, usor amuzata fiind.
Intre 4 si 5 contractiile au devenit mai intense, stiam la ce sa ma astept, era clar ca se angajase pe canalul nasterii. Ora a fost de gratie absoluta. Ma tineam puternic de gatul lui Sabin sa imi pot pastra partea de jos relaxata in ciuda intensitatii, si absolut toate cuvintele devenisera de prisos.
Vorbareata din mine nu mai voia sa auda nici un cuvant. Chiar si incurajarile lui „esti grozava”, „te iubesc”, erau usor stridente pentru linistea din care se intampla nasterea. Chiar l-am rugat sa taca si doar sa fie acolo. Mama, tata si bebe devenisera una cu intreg Universul, respiram si simteam cu totii ca o singura fiinta (ce eram).
Cand bebele era pe canal, ii simteam pielea capului si mai era nevoie de o contractie, doua sa vina afara, mi-am dat seama brusc ca nici macar nu sunt eu cea care naste.  Cuvintele care au iesit au fost „il scoate mama afara” si mama era mama tuturor mamelor.
Cand a iesit minunea mica si am pus-o pe piept,  invelita rapid, ne-am reamintit ce superba e gratia de dupa nastere, cand bebele e bine, la piept, cautandu-si locul preferat. Dupa vreo 15 minute am indraznit sa o intoarcem, sa vedem ca e  fetita si sa iesim afara din apa.  Plansul ei a fost desteptatorul pentru Mira care ni s-a alaturat  in patul mare, unde dormim in continuare toti 4.
Daria si-a ales numele, pe care – desi destul de intalnit – noi nu il auzisem inainte de ea.
In mod clar si-a ales contextul nasterii care sa ne ajute pe noi sa ne abandonam inca un strat din credinta ca noi alegem si controlam asemenea procese de viata subtile.
O experienta superba si sacra, cum am trait si cu Mira, de care ne-am bucurat in totalitate acasa, in liniste si dragoste.
Bun venit, minune mica!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: